Poezie

Un peşchir şi o ţâră dragoste
Cuprins

Ritmuri din Corşor
Verde poem despre iarbă
Hăulită
Aici
Păi dacă tot trebuie să vă plătesc coperta
Castelul gol
Despre suflet considerând o persoană
Grosimea lucrurilor roşii
Specialistu’
Copiii aşteaptă pe garduri
Cuvinte despre şir
Timpuriu
Despre fotbal
Translucid
Alt pastel
Conferinţă
Balada botiţei de sânger
Amicilor mei
Fragmente
Poemul lingurii scumpe
Despre berzele care umblau prin bălţi cu picioarele albe
Dragostile mele cu o fată
Sau o altă viziune a mâncării mele
O fi vreo vorbă de-a lor
Poemul fetiţei de pe grămada de timp
De biografie
Primul poem pe care îl dăruiesc
Al doilea poem pe care îl dăruiesc
Cum se trag oltenii de la rimă
Al treilea poem pe care îl dăruiesc
Al patrulea poem pe care îl dăruiesc
Ultimul poem pe care îl dăruiesc
Interfaţă la mijlocul poeziei lui Marius Marian ŞOLEA
Pastel fără anotimp
Vorbe încherbate
Preşedintelui Academiei Române
Ghinionul de a fi român
Poema rotundă
Poema pătrată
Poema ovală
Poem şi mai simplu
Poem întins
Înfrângerea
Platitudine discretă
Strofă dintr-o baladă country
Răcănelu’
Poemul scârţâirii noastre
Unei femei anume dintr-un oarecare prezent
Un fel de poem dintr-un fel de iarnă
Molda
Rememorarea lungilor călătorii şi a pescuitului la copcă
Poem fără oi, chinuirea şoarecelui
Vecinele
Poem cu puţin balans
Mejdina din cimitir
Despre nu ştiu ce
Seară
Constatare
Despre fericire
De Dragobete
Prin noaptea asta albă
De copilărie şi de altceva
Neica Pătru

Aromânilor şi însingurării lor

În memoria bunicii mele Maria, de dorul căreia am scris mare parte din acest volum, folosind deseori rostiri şi cuvinte vechi, în care am început eu să vorbesc limba română. Consider că dacă acestea se vor pierde, se va pierde timpul.
Ritmuri din Corşor

Înainte multă vreme oamenii cunoşteau bine muierea şi nu-i îngăduiau să vorbească ne-ntrebată, nici când se sporovăiau de-ale casei, d’apăi de altele! n-avea muierea nasu’ de acu’, în faţa bărbatului vorbea numai în gând! şi-n boscorodeală când îi venea şi ei chef să-l mai înfrunte, da’ nu făcea asta pe lângă el, ci numai pe bătătură, altfel fura una după ceafă. bă, cân’ să-ntâmpla aşa, bagă de samă, se liniştea de parcă ar fi fost la începuturile lumii, pe lângă ăia doi copaci. mda, nu zâc, era pe-aci, pe undeva, o greşeală, da’ frica trebuia să fie întreţânută cumva. aşa trebuia - frică de bărbat şi de Dumnezău. măă, ce dragoste se naşte din frică!… da’ şi bărbatu’ era om, nu leşinătură, avea măsură şi casa era casă, nu se ocupa cu toate cacaioavele. acu’ muierea deveni şi ea om, lepădă baticu’ prins su’ bărbie şi tras înspre frunte până la pieptănătură şi un’ s-adună măi mulţ’ - hop şi ea! ba ni’ n-o măi recunoşti de la vreo cinci stânjeni că măi e muiere - poartă pantalonii strâmţ’ şi haine cu cravăţi. ca oamenii! ce vorbeşti! nevoie mare! tiii!… bă, şi s-o auz’ cân’ vorbeşte! nici nu zâci că e muiere! acu’ nu se măi brodeşte nimica, s-a’ schimbat toate, s-a schimbat şi muierea, s-a făcut şi ea om, e egală cu el. eee…, pasămite că a evoluat careva, că doară nu s-o fi tâmpit bărbatu’… acuma s-o spunem p-a dreaptă: deşi era socotită proastă şi nu prea avea drept la votare, cam toţ’ ştiau că ţânea casa şi toată rânduiala, iar la lucrurile măi mici îi mergea bibilica măi fuga. da’ iote, nu măi vrea niam să fie socotită aşa, se dădu de cur! he! da’ ce, dragostea măi e cum era?! bărbatu’ o vedea la horă, o lua de minţ’, o încânta o ţâră, o bodicăia pe su’ cămaşe şi gata! dejuga la ea! mergea atunci, nu era plin de naule ca acu’… şi nu le-ncutiţa orişicine, numa’ cine se putea arâni! o viaţă muncea bărbatu’ lângă ea pentru copiii lor, o ţânea mereu lângă şold cu ăi mici handără după ei. acu’ tot ce vrei de la muiere îţ’ dă fără condiţii, iar, rar, cân’ îţ’ pune condiţii, te duci învârtindu-te! îţ’ vine să iei câmpii, nu alta! bă, îţ’ plăcea muierea fără s-o cunoşti! şi nu ştiu cum, da’ se potriveau toate cân’ o luai! inclusiv caracteru’, vorba asta de umblă az’ pe la tribunale. auz’ tu minune! ori le potrivea pe toate Dumnezău şi nimeni n-avea habar. nu mai are viaţa nici un chichirez! acu’ aştepţ’ să mori şi te uiţ’ cu oichii! câte întâmplări!… nu măi ai chef de nimic, se răscăcăié lumea, auz’ tu?! bă, băiatule, bă, n-aveai nevoie de nimic dacă munceai, sara luai ’coló muierea-n braţă, băgai un lemn în gura sobei, aranjai tuturiga cu coceanul şi se zburlea mâţu’ toată noaptea! o ceapă cu sare pe inima goală şi un codru de mămăligă dacă băgai în gură, da’ era frumoasă viaţa! aşa a fost pe-aci, iar ăi de sunt acu’ de la oraş ar trebui să cam bage la căpeţe. originea asta ne măi ţâne nouă astăzi capu’ bun. cât s-o mai putea. eu am o mare consideraţie pentru partea muierească a originii mele. bunica dinspre tată, Măria lu’ Băzăvan de la Corşor, mi-a spus într-o iarnă după ce mă întrebase pe un’e mă măi învârt: “nu e bine ce faci, cân’ nu ştie omu’ de un’e să te apuce, umbli naula prin ţară şi dormi noaptea p’in str’ini, mănânci de la alţii şi nu-i vez’ pă tac-tu’ şi pă mumă-ta la faţă cu lunile, că de mine, vii aşa să vez’ dac-am murit! ce cauţ’ tu cu muzâca la tilivizor, mi-a zâs mie Pleşcănoaia că te-a văzut astă-vară la Mămaia aia cum te ocărai cu unii. vină, mă, la casa ta, ce, aci n-ai cu cin’ te ocărî?! vrei să te omoare mafiá aia din muzâcă de care te-a auzât vară-mea vorbin’? bă, îţ’ dă unu’ una-n cap în puterea nopţii de-ţ’ ia máu’ ori îţ’ dă brânci cu capu-n jos într-un gâldan! ce nevoie ai tu de deşuchiaţii ăia? ori te-ai pus pă cântat şi io nu ştiu? ai crescut aci, da’ io nu te-am auzât odat’ ciricăind pă bătătură. te-nvârţ’ tu, te-nvârţ’ până dai de ele! şi vez’ tu că nu te scoate nimenea din bucluc, n-au nevoie nici ăia pă care zâci tu că-i ajuţ’! ai fost tu p’in ţări străine până lângă mărginile ţării chinezăşti şi tot îţ’ ştiau ăştia urma. vină bă, băiatule, acas’, carte ai la teşcherea, armată ai, măi ai puţân şi te însori că doară eşti om acu’, poţ’ ţânea de casă, te faci primari aci, că tot sunt ăştia proşti toţ’, au încăierat lumea de s-a omărât om cu om. ori şi măi bine, popă! ce-ai tu bă, băiatule, de te judeci tu cu lumea? ce nevoie ai de ea? ia sama la mine că n-a minţât cine-a zâs că cine nu face dovleţ’ în ţara românească nu face nici în a turcească! io vând nuci la bănicior, curcani, purcei şi mânzaţ’, hai şi tu cu mine într-o lune la târg şi ia cu tine şi poiezâile tele, stăi şi ascultă cu oichii beliţ’ în mijlocu’ lumii dacă te întreabă careva cât fac… da’ iote, mă luai aci cu vorba şi Munteana o fi cu capu’ su’ ea în iesle! sa’i!” aşa zicea ea, cu poeziile ştia că e forţată comparaţia prin criteriu, “în sânea” ei mă aprecia, dar nu spunea pentru că nu avea nici un folos de la nimenea. era mândră de nepotul ei “că nu pune gura pă ţâgarie şi pă beutură şi nu vorbeşte gura fără el”. s-a supărat de vreo două ori “că mă încred deştept” şi nu mă uit niam la fetele din sat, “că doar nu măi sunt ca pă vremuri, s-au culturalizat toţ’, au radiu şi tilivizor şi au crescut ale lu’ Victor al lu’ Dinie, de la Hunedoara. una, ochelarista, e foarte respectoasă, îmi dă mereu bună z’ua. măi e şi Petronela, măi e şi fata lu’ Titu, şi ale lu’ Fonfăitu sunt două şi nici măi în vale, pe la Ţârică, n-ar strica să te uiţ’. ai cu cine pune masa dacă vrei, da’ nimeni nu-ţ’ miroasă ţâie! tare sunt io curioasă s-o văd pă aia de-o alegi tu! măi sunt unele, de la vale, de la Alimpeşti, care te-au auzât la radiu vorbin’ cu unii pe-acoló şi le-a plăcut. bagă de samă, aşa mi-au zâs, că le-a plăcut! cică ai voce frumoasă şi caldă, bagă de samă, caldă, au zâs… aci e un melic!” bă, Mărie, aci e altă treabă, le ştiu eu pe ălea de la Alimpeşti, nu ştiu ale cui sunt, da’ le cunosc bine. astă vară coboram din Creţu pe Poiana Caprii venind de la cosât şi sara m-am dus cu prosopu’ pe după umeri la apă, iar ele erau venite la ale lu’ Marcică din luncă. eu am luat-o pe mal în jos spre Alun’ până la cotu’ al mare, cam pe un’e era roata de se irigau castraveţii la C.A.P., ştii tu, aproape în drept cu biserica. ce mai, aci un’e ne da brigadieru’ Ion Neamţu paiele de pus su’ porci. fetele alea s-au luat după mine, că cu troaca, că cu copiii ai mici, că cu alte daravele. cu coada ochiului eu le-am văzut, da’ nu m-am făcut că le aştept. apoi m-apucai să mă spăl la răgălia unui anine bătrân căzut de cân’ veni toaia a mare. cân’ mă săpuneam la răgălie, eu le-am mai văzut o dată pitite după ferigi, da’ n-o să le gonesc cu pietre. una era frumoasă şi aş fi încutiţât-o o ţârişică într-o sară în vale. cân’ terminai mă ştersei repede şi o luai aţă înspre ele. acu’, ce să mai facă, doar nu mai puteau fugi. s-au prefăcut că vorbesc, că stau la umbră în zăvoi… ce faceţi, mă, aci? le zisăi io… “după gâşte, după gâşte”, răspunseră ele. la bal am auzit ce povestiseră prin comună, da’ am râs, ce să zic, minte muierească! au zâs prin comună că par om prost. aşa că, bă, Mărie, de asta au intrat ălea-n vorbă cu tine şi ţi-au zis că le-a plăcut vocea… da’, ia zi, aia frumoasă nu a vorbit nimica? ca să-i zic io ceva la ureche sâmbătă la horă. aş cam gâlvi-o pe aia că-i cam ţanţoşe de carne… “bă, naulo, să nu te râz’ de fetele oamenilor şi să te pui pă iele că ne faci neamu’ de râs! nu-ţ’ ajunge pă un’e umbli?!” bucuria din urmă a bunicii mele ar fi să-mi facă nuntă la ea în bătătură, să taie viţăii din curte şi orătăniile toate şi pe curcanu’ Moşu’. să curgă ţuica şi vinu’ “ca să moară dă năcaz leşinăturile cu care s-a strigat pă pământ!” a cumpărat sute de străchini şi linguri de paltin de la rudarii din Ruget. eram eu printr-a şaptea când mi-a spus o dată: “lasă să fie acolo în pod, să stea su’ nucile de la Ştiubei, că nu cer de mâncare”. îmi toca mereu: “du-te, mă, la casa ta, că nu măi găsăşti muiere dacă trece vremea, că le necinstesc ghiolbanii pă toate! şi prea tineră, iar nu e bine s-o iei, că nu e coaptă la cap, ş-atunci cân’ e prea tineră nici n-o cunoşti dacă să măi coace vreodată. că poţi tu să le zâci poezâi până s-or pricops’ iepele lu’ Drigă-n cur! anii trec fuga. ca un vis! îmbătrâneşti şi te lasă şi pe tine socoteala. iar dacă nu le măi scuturi la inimă, ’geaba, s-au dus toate, rămâi cuc! şi te-apucă un vârtej de te holomoceşti la cap şi gata, bună z’ua, te-ai dus!…” bă, Mărie, ce mă pui să mă grăbesc? n-am nici un motiv. ce-mi lipseşte mie acu’? vreau s-o aleg bine. ori să pună ea mâna pe mine şi io să mă ţâu tare. las’ să fie tânără că aş vrea să n-o înşel niciodată! vreau să am muiere care să moară ne-nşelată. de frumoasă şi tânără ce e. bunică-mea şi-a arcuit sprâncenele, a cam legănat din cap şi a râs trăgându-şi bezneaua peste ceafă: “băăă, da’ ea să nu ştie că e ne-nşelată pân’ la moarte, că pune măi înăinte coada pe spinare şi-o măi prinz’ de Sfântu’ Ilie, în târg! bă, băiatule, bună vorbă, da’ să nu pui mare bază pă muiere. dacă ţi-ai ţânea nasu’ măi pe jos, ai vedea că nu eşti sângur pă drum, măi sunt şi alţii ca tine şi ce văd cu oichii lor, parc-ar vrea să puie şi mâna! fă ca tine, da’, după ce-o alegi aşa bine cum ştii tu…, s-o aduci şi pe la mamă-ta Măria, să mă uit io la oichii ei de muiere! o să-ţ’ zâc ce ştiu io, ce-mi cântă mie inima atuncia”. la tinereţe a fremătat de viaţă, pleca iarna la bal pe linie în jos şi în rochii transparente prin troiene de zăpadă, fără ciorapi, în pantofi de lac, cu decupaj, pe care îi luase de Sfântul Ilie, din târg de la Polovragi. mergea să joace ori de câte ori era horă la cămin şi ajunsese o modă pe atunci în zonă, ca o vulpe turbată: “că fetele mari să nu să măi poarte pe didijos cu chiloţ’ ”. şi a cam muşcat şi ea din moda asta trecătoare… zeci de ani s-a văitat toate nopţile de dureri, “are deştele îndovrigănate de la romatiz’ ” şi spunea că de-acu’ nu mai ajunge la băi, la Săcel’, că n-are cu cine lăsa casa, “la băi - numa’ la popa-n vale mă măi duc!” când s-a măritat i-a fugit bărbatul de acasă după nici juma’ de an, n-a mai rezistat sentimentelor ei şi a fugit într-o noapte. l-au mai adus o dată acasă, dar a fugit iar. după aia l-au dispreţuit, de atunci nimeni de la noi nu i-a mai zis bună-ziua! da’ şi el nărod! să-şi lase nevasta cu copil în burtă! am vrut eu să-i dau o dată nişte pumni pentru pământu’ din prunii de la Mieilă. tata a crescut mai mult cu străbunicii mei, lor le-a zis mamă şi tată. pe Măria au luat-o comuniştii la şicoală ca să termine opt clase la seral. venea de la muncă, mulgea vacile, se spăla şi pleca la cursurile de matematici cu babele din sat. mai apoi ştiu cum mă lua cu ea la tăiat de prune, la fermă, pentru conservele care plecau la ruşi. totul se desfăşura în curtea casei luată de stat de la Iurgă, boierul. erau prunele cât pumnu’ meu de copil, le scoteau sâmburii şi le puneau în nişte lăzi care, pe atunci, se numeau feuri, acum nu mai ştiu cum li s-or mai spune. din prunii ăia de la fermă au primit oamenii în ’90, cu Legea 18, da’ prunele s-au micit în fiecare an, apoi s-au uscat prunii de tot. ceva nu le-a priit… bunicii mele i-a plăcut cel mai mult o poezie a mea, ţărănească, din ciclul “Poezii ţărăneşti”, pe care le-am scris în liceu şi nu le-am publicat niciodată şi care începea aşa: să nu te uiţi în gură la muiere, / decât numa’ să-i vezi dinţii - / noaptea miere, ziua fiere - / dracul inimii şi al minţii.// când a apărut în cartea de la Junimea “s-a enervat puternic că m-am râs de ea la oraş, în Iaşiul Moldovei”, i-a spus cineva în târg, un om ca lumea, c-a văzut-o “înscrisă acolo cu policra ei şi să nu cred eu că-i proastă, până la urmă s-a-ntâmplat de-a auzât c-am făcut-o personaj!” îmi aduc aminte cum am împăcat-o atunci de supărarea asta formală dându-i să vorbească la mobil cu fiu-su de la Târgu Jiu, să-i zâcă ea, din grajd, cu gura ei, câţi purcei făcu purceaua a bătrână, Durigeanca, şi că-l aşteaptă acasă să vadă ce-o face cu viţaua Nuca, pe care o moşise Micu din deal. dacă e frumoasă, s-o oprească de jug. ori, dacă nu, o dă în târg. ea ar zâce s-o oprească pentru că are ciolanele groase, ugeraşu’ mare, e oaicheşe ca mumă-sa şi însămnată-n frunte. şi i-a mai zâs să vină vineri acasă ca să facă gardu’ ăl nou că-i omoară Lăzărică purceii şi curcile dacă trec la el pe la spatele casei. “bă, Victore, fă, mamă, gardu’ că vă ia lupii la iarnă de cur!” după ce mi-a dat telefonul a spus pe sub batic: “bravo ţâie că-l ai şi pă ăsta, ăştia-s minuni dumnezăieşti şi trebe să coaste bani la pungă, nu glumă!” ştia de atunci că a fost prima în sat care a vorbit la maşinăria aia, la care vorbeşti fără nici un fir pe care s-o ia vocea la vale. dar bunică-mea, Măria lu’ Pătru lu’ Băzăvan din satul Corşorului, a făcut o ispravă şi mai mare: am mers eu să-mi termin liceul în Vicovu de Sus şi la sfârşit de săptămână mergeam la Putna. credeau toţi că rămân acolo din credinţă ori că m-ascund de ruşi. Măria n-a băgat în seamă nimic, vorbea lumea câte şi mai câte, vrute şi nevrute. şi-a văzut de trebile ei toată vara, a fost cu adunatu’ zarzănelor, cu fânul, cu prunele şi altele, plus grădina model. dar când a auzit că unii “care aveau năcaz pă neamu’ nost au născocit ca să se râdă cum că n-aş fi eu bun de muieri şi că de aia mă călugăresc la mănăstire”, atunci n-a mai putut îndura! zvonu’ ăsta din urmă a scos-o dintr-ale ei, a jignit-o profund, i s-a urcat sângele la cap şi a luat bine-mersî hârtie şi creion dintr-un păhar de la colţu’ ferestrei de la casa de jos şi “i-a trimes lu’ stareţu’, care o fi el”, următoarea scrisoare: “Domnule Părinte de la Putna lu’ Ştefan cel Mare, vorbeşte lumea în comună că băiatu’ nost’, Marius Şolea, nepotu-mio, nu e bun de muieri, ştiţi la care parte mă refer, că sunteţ’ om, că nu zâc, că e ruşine de zâs la faţă bisericească, păcatele mele, şi vă rog eu frumos, încuvinţaţ’ şi lăsaţi-l să să-ntoarcă aci, nu de tot, o săptămână-două, să să pună pă două-trei, Doamne, iartă-mă, să să ducă vorba-n sat, că se duce răpede şi tot răpede se-ntoarce. apăi să vină la mănăstire ori la şicoala aia, că e tânăr şi are viaţa înainte. ori dacă vrea el să rămână, să rămână, da’ io nu cred că e bine. să nu uitaţ’ să-l daţi la şicoală că mi-a trimes scrisoare că face liceu, din toamnă în satu’ lu’ Sofia Vicoveanca, frumoasă şi-nţăpată muiere! nu se poate să mă refuzaţ’. să mă iertaţ’, Domnule Părinte că am îndrăznit cererea asta, dar noi aci avuserăm o ruşine mare la casa noastră de gospodari, neam din neamu’ nost’n-a păţât aşa! aşa zâceţ’, cam pă cân’ îl aştept să vină-ncoace? Multe salutări de la Gorj şi Sărut mâna!”

cuprins
Verde poem despre iarbă

Cuvintele mai presus de orice sunt trăire, iar a vorbi despre unele lucruri este doar un moft. pentru om este puţin ridicol când se vorbeşte despre moarte, el nu este decât o târzie fată mare! şi luna are dreptate în parte să-şi arate lumina pe care n-o are… iar pe lună plină, trecătorule, mersul prin iarbă are ceva din altă lume. poate din pricina luminii care nu se poate hotărî pe care să hrănească: ochiul sau iarba. uneori sunt lucruri care îmi par atât de dulci, încât îmi vine să cred că nu vor muri o dată cu mine. satul meu s-a dus, parcă nici nu-mi vine să cred, e aceeaşi senzaţie ca pentru un om. locurile unde-am stat, parcă n-ar mai fi, e absurd să ştiu a înţelege câte-o amintire. acum tu treci prin cuvinte şi prin această limbă verde, fă să fie datoria ta să te uiţi un pic la lună!

cuprins
Hăulită

Lină Ină, pe lumină, spune-i lui neica dacă tu ai vrea ca viaţa să-ţi pară o câmpie-n seară vara pe răcoare, când sub stele arzătoare cade floare peste floare... şi o noapte-ntreagă, Lină, se iubesc şi se alină cu lumea, cu Dumnezeu, până când vin eu să îţi caut sprâncenele ochii şi cu florile. când te-ntorc pe mână-n fân să te cotelesc în sân şi să te iubesc până când te juvenesc. când te glojderesc cu gura tu să simţi în şold arsura şi s-auzi cum se râjnesc ţâţele cu dudele până când te ujijeşti, tinerică precum eşti, lângă vatra mea care e de-a pururea. să crească dragostile, guriţa, dulceţile, să te coperesc cu ele, să ne zbatem în inele până când vreau eu, lumea şi cu Dumnezeu, mă... toţi oamenii se pregătesc să plece, să rămână singuri, goi. oraşul de piatră s-a răcit, fabrică doar praf în cântecul vremii care mai aduce doar frunze uscate şi ziare vechi într-o tăvăleală mai dulce ca moartea. toate străzile se-ngroapă, la ieşire, lungi. aşteaptă generala senzaţie de vomă. oamenii au intrat în oraş ca nişte idei, din întâmplare, şi ies ca nişte cuvinte rostite trunchiat. o nouă limbă linge tot, chiar şi cele mai surprinzătoare soluţii. vrem toţi s-o ardem şi-o s-o ardem... Lină Ină - dor alină, înainte multă vreme fetele se luau devreme, când s-opreau durerile din pântec la pietricele, de trosneau sfârcurile, în dinţi, ca alunele. luai de-acasă un pumnal şi le ridicai pe cal în creştetu’ nopţii, când rugineau zloţii. să-mpingea muierea-n şa, frumoasă ca mumă-sa, iar pe didijos nu avea nimic să nu-i fie greu mâne la iubit, numai peste ea flutura cămaşa nouă,-nrăurată sub brăcirea-ncinsă, peste mijloc prinsă. apăi îţi duceai muierea la nănaş şi la năşiţă şi la popă, măi pe seară, numai cu o coroniţă. satu’ tot îi da alt nume şi o luai pe după umeri să mai faci acas’ o lume. aşa începea viaţa, tot aşa se termina, în cămaşe-nrăurată, cu copiii lângă vatră. Lină Ină, sub lumină o dulceaţă nouă îmi gâdilă setea, rostuind pecetea.

cuprins
Aici

Aici sărăcia e tot mai frumoasă, poeţii o cântă şi nimănui nu-i mai este ruşine cu ea. amantă a românilor se dăruieşte pe toate podurile, noi avem poduri chiar şi peste apele secate. lumini fără importanţă aşteaptă zorile pe străzi, copiii încă se joacă şi râd, fermoarele nopţii strălucesc ca dinţii de aur. aici toate cauzele sunt pline de mistere, toţi aşteptăm răspunsuri de la alţii. timpul trage după el un lanţ greu şi obosit, de capătul căruia a legat-o pe moarte. şi n-ar mai fi nimic de spus dacă el n-ar striga de departe să fie primit cu bucurie cinstită prin oraşe şi sate. nu îndrăzneşte nimeni s-o elibereze pe moarte. la ţară copiii mângâie gura sapelor, la oraş nu înţeleg nimic. şi timpul trece mereu pe la noi ca un haiduc fără vârstă, înfăşurat peste brâu cu zalele groase, târând în urma lui ceva, ce nu vedem acum şi toţi oamenii aşteaptă zorile pe străzi. timpul n-a vorbit cu nimeni... ţara mea nu mai e decât sentimentul meu despre ea, iar România de azi este antichitatea lumii care va veni.

cuprins
Păi dacă tot trebuie să vă plătesc coperta

Aşa i-am răspuns prietenului meu Valentin Taşcu, scriitor performant de la Cluj, inspirat în momentele vieţii, inclusiv când a căutat să-şi facă familie în Gorj. el e om cu stare - tipografie, editură, revoluţionar... la el îmi tipăresc şi eu cărţile, că ia mai eftin. e mereu nemulţumit şi contrariat de mine. cică eu, la 136 de pagini, îi dau mereu două cărţi, în loc de una! a făcut calculaţia şi aşa (i-)a ieşit, că sunt două cărţi. iar dacă ar fi numai una singură, ar costa mult mai puţin... aşa a reieşit, nu vorbeşte el degeaba.

cuprins
Castelul gol

Tinereţea e ca o coroană de rege izolat şi orb. la un moment dat, în viaţă, îţi trebuie când te uiţi în oglindă... o dovadă! e dovada ta când îţi ridici fruntea şi o atingi cu mâinile. potecile grădinii stau toate neumblate, nici măcar nu cred în ispitirea lor, sunt obligatorii. alegi una atât de uşor şi din pricina unei mişcări mai grăbite, uneori mai mature, se rostogoleşte la pământ coroana. înainte sau în urmă, niciodată lateral. unde să te duci dacă nu eşti rege, unde să te-ntorci când nu eşti ce-ai fost? şi mergi aşa, ţinându-te de cântecele păsărilor şi de frunze, pe o potecuţă numai a ta, ca un rid, care odată a fost imperială, iar acum s-a unit cu natura.

cuprins
Despre suflet considerând o persoană

Când te iau de umeri şi te aduc la mine, numai atât vreau: să bag timpu-n tine ca să îl opresc, să iubesc pe urmă timpul.

cuprins
Grosimea lucrurilor roşii
în prelungirea volumului “Lungimea lucrurilor verzi”

De fiecare dată, noaptea, lucrurile roşii mi-au părut mai mari... încetineşte-ţi mersul să te prind, în seara asta trupul tău fu destinat de vreme privirilor şi degetelor rele şi-am să ţi-l fac un clopot moale, cald, care-o să bată lung o vreme numai duminicilor mele. am să te rod în dinţi când vei fi prinsă, cum roade timpul omenirea, iar tu, râzând, ai să măsori întinsă întâmplarea, patul, fericirea. iar când vorbeşti te văd cum te lungeşti cu calmă voluptate pe cuvinte şi te ascult atent ca să te iau la mine, în camera mea aud cel mai bine... imperiala tandreţe ţi se vede prin haine, iar eu, căzând în seara asta, mă voi prinde de căldură, îţi voi lăsa pe inimă o mână de iubire, iar cu alta, am să te caut vulgar de ură. pe sufletele noastre acasă le aşteaptă regate din bumbac, casete, înţelesuri şi-o pisică. eu te privesc de mult, ca vremea pe aromânii de pe munţi şi umbra ta s-a-ntins acum pe mine, ca umbra unui munte! aş vrea să-ţi spun că ea nu e decât prea spaima unei zile de a nu se pierde în noaptea asta lungă, roşie, groasă... aşteptarea noastră are gură, uneori zâmbeşte, timpul are şi el un orologiu, acesta are limbi, iar limbile - o greutate. câte speranţe posezi! eşti o cheie nouă a secretelor lumii. dar, aptă de disecţie, în aşteptarea fericirii eu nu am să te las, doar împlinirii tale-am să-i aplic, didactic, o corecţie. te-am desfăcut de haine, rezerve, unghiuri, aşteptare şi văd pe undeva strălucitoare viaţa în grăunţe de sudoare. aburul lipiei şi frângerea alungă de fiecare dată toată viaţa grâului şi foşnetul din lanuri. te-am desfăcut de vorbe, gesturi şi imagini... ce ochi aveai pe jos! - doi miei neînţărcaţi sărind în grâul verde. la toate acestea, timid am constatat că mai lipsea ciobanul care tot încrustează de vremuri pe botiţă motive. şi nu din plictis ori ca să treacă vremea mai uşor. eu cred că-n trupul tău, pe care-l voi urca pe-o cărăruie mai veche (ca pe munte), se ascunde lungimea lucrurilor verzi, la care nu ajunse căprioara. culeg şi strâng, culeg şi strâng. din lucrurile verzi aş rupe o botiţă nouă, să rămână uitată pe o potecuţă când voi coborî la primăvară. din oraş nu mă mai interesează nimic, el stă în genunchi să privească geamurile mele, din oraş nu mă mai interesează nimic. ia, ia inima mea şi dă-mi-o cu mâna.

cuprins
Specialistu’

“Mă, tată, mă, de ce eşti, mă, băiatule, atât de abătut, ce ai tu pe inimă? eşti mic acum, nu ştii tu că vine moartea şi-n urma ta lumea nu se plictiseşte... auz’ tu? cică şi ea ar avea un sfârşit, dar de un’e să-l iei, ca să-l întrebi dacă-i aşa?! când ai să mai creşti, o să te învăţ la muieri, pe nişte ţuică de la tac-tu, s-o duci bine toată viaţa. cu muierea trebuie să ai răbdare şi s-o cauţi pe fibră la vale, ca pe buşteni când îi ciopleşti cu barda.” aşa mi-a zis şi mie unu’, când m-a oprit pe drum, în sat, într-o vacanţă. i se spunea Specialistu’, nu ştia nimeni de unde venea şi n-avea nici o meserie la bază. lucra, pe te miri ce, pe la lume, prin curte. venea pe ci, pe la noi, pe la ’fârşitu’ lu’ iunie - mijlocu’ lu’ iulie, cân’ să-nmuiau dudele şi începea cositu’. omu’ ăsta, lucru mare, cam păcălea muierile. eu nu ştiam prea bine cu ce, dar aşa umbla vorba peste câte-un pârleaz. deşi o jumătate de an îl aşteptau ca pe Dumnezău, pleca din bătătura cuiva tot timpul beştelit. că mânca prea mult, că se lua cu omu’ lor, ceva făcea necuvincios. şi, cică, n-ar fi fost nici prea serios... îl petrecea câte una până la poartă, de se auzea în tot satu’. auoleo! să te ferească ori unul, ori altul, de hălaiul femeii din Gorj! i se zbate limba în gură, ca şarpele trecut prin pala focului. numai seara i se domoleşte, după apusul soarelui. când pleca, Specialistu’ ăsta avea mereu un zâmbet gingaş, pe sub strigătele ei. lua cioaca de la poartă, ieşea din curtea ei la linie, să poată răspunde şi el cu ceva, îşi mai sălta o dată desagii pe spinare şi, întors pe jumătate, o privea în ochi pe oratoare şi-i trântea printre dinţi, s-audă doar ea: ploşti-ţi-s-ar ţâţăle, artisto! cu dudele lor, cu tot! până la urmă s-a aflat că Specialistu’ venea de la Berbeşti-Alunu şi că muierile strigau atât de tare, ca să priceapă bărbatu’ şi satu’ că nu s-au înţeles deloc.

cuprins
Copiii aşteaptă pe garduri

Copiii aşteaptă pe garduri până termină părinţii lor casa. la sat soarele are o altă relaţie cu pământul, de asta şi copiii, şi oamenii preferă să umble desculţi. diferit de oraş, boul şi vaca au altă consideraţie aici. iar lucrurile noi nu se înţeleg niciodată, decât la sfârşitul lor, după roadă. simultaneitatea cunoaşterii cu realitatea nu are preţ şi nici geambaş. acest nud e îmbrăcat în locurile satului cu nişte haine mai vechi şi cu înţelesuri care nu se ştiu, ci numai se practică. n-aveam nici o taină când m-ai tras de haină să-mi arăţi ceva. şi ca un copil am pus întrebări. n-aveai nici o caină când te-am luat în taină să-ţi arăt de sus întocmai ce-am spus. şi, ca un copil, adormeai uşor, ascultând pe somn un disc de vinil cu poveşti de iubire urcând peste pleoape, până sub arcade, acolo unde se mai găseşte ceva din culcuşul somnului. ţi-am luat chipul în mâini şi părul tău trece prin ele ca printr-o furcă de tors. te preţuiesc cu vârfurile degetelor ca pe un fir din care am să-mi fac flanel şi ciorapi. mai ascuţiţi la vârf, acolo unde se încheie. şi de mai rămâne ghem, am să înconjor cu tine de patru ori casa. şi-ţi frâng mijlocelul cum frânge lăutarul într-o improvizaţie ritmul unei doine găsite la babe. te învârt pe cergă - bocâţă fierbinte cu dungi de la plită, mai roşii, mai arse, urme de la tuturigi. aluatul tău dintr-o făină albă l-am crescut în trochiţă, cu zeamă de prune, adusă cu ulcica de lut şi scufundată în marginea butiei. frunză verde de trei timpuri, strălucirea ei din ochi tot de la babe o are când trec negre peste câmpuri cu sapele în spinare. foaie verde-mbucătură de bocâţă pe cearşaf, Doamne, ce fulgerătură am în carne - epitaf!

cuprins
Cuvinte despre şir

Nici un anotimp nu-şi mai găseşte rostul, natura şi-a înfipt unghiile în spatele timpului. şi numai poeţii mai pot observa. toate sunt o imagine statică, pe care o descompune lumina. mă întorc şi umerii mei se lovesc de ceva şi nu văd de ce. clădirile toate se lasă în genunchi, iar pe străzi oamenii au devenit pietoni şi pentru lumea cea mare sunt oameni cu drepturi... la ştiri se aude că gropile sunt o mare problemă la noi. respiraţia şi inima îi obligă pe toţi să trăiască, sunt hotărâte mai de mult. intersecţia prin care tu treci este goală ca o inimă învelită în ură, ca o respiraţie dezlipită de rost. biserica e goală, oraşul întreg este gol, numai pe tine te zăreşte timpul, trecând spre mine foarte îngrijită, pe o stradă simplă, cu sufletul gol. înveşmântată în dorinţe moi, inima ta e ca un măr... şi-mi trebuie timp s-o decojesc cu un cuţit. mă întorc şi umerii mei se lovesc de ceva şi nu cred. la adăpostul ploii câinii se retrag din oraş. cad pleoapele caselor obosite de atâta vreme, iar tu tot te mai uiţi înspre lume şi gândurile tale se întind pe străzile lungi. ar fi bine să rămâi aici, te vor ţine strâns mii de kilometrii de vene, iar sângele meu îţi va fi timp împrejur şi-l vei putea atinge cu mâna... lasă umerii mei să se apropie de tine, afară oamenii au drepturi, sunt liberi! ca şi câinii. şi nici un anotimp nu-şi mai găseşte rostul. întunericul a coborât nişte lumini peste clădirile îngenuncheate, iar tu tot mai stai la geam.

cuprins
Timpuriu

Copilăreşte îţi mai pot aprinde sânii - artificii umede din sărbătoarea asta rece. i-am găsit întâmplător, ca pe nişte nasturi albi de la hainele nopţii. stăteau fără de impresii, rotunjimi discrete, chiar întâmplătoare. printre colţurile lumii răzbăteau cu o mişcare în prezenţa acestui oraş plictisit de propriile culori. în rest, puţină ploaie, puţin vânt şi mai multe lumini, multe fără rost. un noiembrie albanez. în seara aia am avut răbdare mai mult decât îmi îngăduia ea în acele clipe, nu ştiu dacă altădată ar fi fost la fel. sub rotunjimile despre care am făcut mai sus poetică vorbire am găsit altele mai ample, toate erau ca un câmp fantezist de flori. pe toate le-aş strivi, să le ridic apoi, pe rând, cu mare părere de rău. să le reconstitui, să le pun după ureche fluierând, sau să şterg cu ele gura coasei când e umedă de rouă. dar şi tu vei fi odată babă! hă, ce miracol greu închipuit! în ziua aia unde îţi vor mai fi bumbii care te-au ferit să nu treci pe străzi cu sufletul gol? din siguranţa ta, care loveşte azi natura peste gură, ce vei mai păstra? plus cele câteva visări din vremea când ne-am cunoscut. eu îmi amintesc că ţi-am spus atunci că senzuala gură a naturii este groapa. groapa, nu mormântul! vei fi babă! ce miracol! armătură din oase a unei sculpturi abstracte. nicăieri expusă, dar numai atunci cu valoare. vor fi buni cu tine datorită unor politeţi şi convenţiilor de orice fel. toată trecerea vremii e ca şi trecerea ta, puţin mai însemnată însă. şi ea e un nasture la nişte haine ale nopţii, şi ea va fi o armătură... ai trăit mereu cu ideea (şi singură fiind, şi când veneai pe la mine) că trece ceva pe deasupra şi tot măsoară totul. nu trece nimic, tinerico, pe deasupra, nici măcar timpul. noi doi trecem fără timp. măsurăm numai trecerea noastră şi a tuturor celor pe care le-am aflat. cu noi cum rămâne?, ai întrebat tu rezemându-ţi bărbiţa. doar atât! e la fel, o problemă de răbdare toată viaţa! de asta eu ţin să-ţi strivesc acum toate rotunjimile, apoi să le ridic ca pe nişte flori, să măsor eu câmpul şi să fluier eu lumina din zori. e singura greşeală pe care pot să o fac. şi tu, şi oamenii, mă interesaţi obligatoriu. băăă, o să murim şi n-o să mai putem visa... am ajuns la voi pentru că am auzit că la masa voastră mai sunt locuri libere.

cuprins
Despre fotbal

Bişca era străbunica mea din partea mamei, în sat răspundea la numele de Măria lu’ Dinuţă, iar în bolentin se numea Becheanu Maria, după căsătorie Lungoci. peste doisprezece copii îi trecuseră prin mâini, printre care şi eu, toţi descendenţii ei, cu excepţia lui Gicuşor, băiatul actorului George Lungoci de la Timişoara, care acum ajunse la Televiziunea Română ca să facă aci Aleea cu ghimpi. în tot ce făcea, Bişca avea hărnicie şi umor, plus o mare dragoste. la Alimpeşti exista echipa de fotbal “Olteţul”, juca în Judeţeană, afară pierdea tot, acasă câştiga tot, cu excepţia a două trei meciuri, pe care le vindea pe un rând de echipament celor interesaţi de promovare în Divizia C. antrenorul, Aurel Bălăşoiu, avea un burdihan cât toate zilele, era preşedinte de C.A.P., vânător şi cântăreţ la vioară. o fi trecut vreodată străbunică-mea pe vale, pe la teren, şi o fi văzut evenimentul şi mulţimea specifică. a meditat asupra fenomenului şi în familia noastră a rămas celebru punctul ei de vedere asupra acestui joc: douăzăci de găligani dau fuga două ceasuri după o beşică şi, când o prinde vreunul, degrabă o aruncă altuia cu ţoalele vopsâte la fel. nici ăsta nu vrea niam s-o ţână la el! fug toţi în toate părţâle, ca găinile la boabe, ori când le bate uliu’ în goana a mare. se calcă în picioare şi atunci şuieră la ei unu’ îmbrăcat în niegru să-i despartă şi le scoate din pozânariu’ de la piept o batistă roşie împăturită, ca să vină toţi să-l îmbrâncească. de-ai în niegru măi sunt doi şi măi nebuni ca ăsta, ei aleargă înainte şi-napoi numa’ pe dunga de var de pe mărgini, iar la un moment, cân’ ştiu ei, înţăpenesc în loc, ca pociţii de la sânzâiene, cu un steag galbin în sus. ăştia trei în niegru parcă-s dracii prinşi în curtea bisăricii, aşa-i înconjuară şi-i huiduie lumea cân’ se termenă alergătura. măi sunt doi proşti, cică portari, în capetele locului, care se uită cocoşaţi la tot ce se întâmplă, se izbesc cu picioarele şi cu palmele în bârne şi au mănuşi în mâini în zî de vară. cân’ vine beşica la ei, nu se duc s-o prindă ca pe curcă, ci s-aruncă după ea în cap. apoi o lovesc până în slăvile cerului ca să vină de sus cu putere, să-i izbească pe ăilalţi în tiugă. ăştia se îngrămădesc şi sar întrecându-se în capu’ cui să cadă! ăi care sunt pe drum strigă la chiloţari unde s-o dea şi cum să facă până le ies oichii din cap! ca în bătătura iadului! cân’ dracu’ din mijloc şuieră de trei ori la ei, unii s-aruncă la pământ cu faţa în jos, ca la Judecata de Apoi, iar ăilalţi se strâng în braţe. mă... asta-i joacă de proşti!

cuprins
Translucid

Sânul tău a curs dintr-o neatentă fericire tăindu-se de timp şi acum îmi pare ca un loc în care vine lumea cu vreme şi flori de lumină. îmi spune ceva fără să te-ntrebe... deşi e în vecinătatea celuilalt, sânul tău este frumos numai lângă mine şi abia acum, unduitor ca fericirea coborând printre întâmplări şi gropi, părul tău îmi pare ca iarba de mare căutându-mi mâinile. iar şoldul tău - presimt că trebuie să vorbesc şi despre el - e încordat ca fericirea când se găseşte arcuită peste o minciună şi-n seara asta îmi pare atât de pitoresc, încât îmi vine greu să îl mai fixez în cuiul vreunei metafore. datorită acestora toate şi a multora altele te asigur, fără să te mai consult, că nu eşti poem pe cât eşti femeie. nici nu ştiu dacă e bine... dar, totuşi, te voi scrie şi te voi rima cu mâinile-amândouă. frumos ca fapta este sânul tău, frumoasă eşti tu, precum pricína.

cuprins
Alt pastel

Încremenirea moale s-a lăsat peste oameni, prea albă vrea acum să fie străpunsă. toate sunt astăzi atât de încordate şi tu treci înspre mine ca un arcuş peste străzile lumii. casa mea şi iarna mea tot între oameni se află; ce să fac? - aşa au fost clădite şi blocul, şi lumea. maşinile se tot învârtesc într-un cerc nesesizat şi împreună cu luminile lor parcă aduc şi-un cântec. o fi al vremii de-acum. peste tot sunt sărbători şi vântul s-a culcat în staţia de tramvai, iar peste drum, grăbiţii încearcă să ajungă acasă. fulgii au scuipat pe diverse afişe cu feţele celor care au reuşit lângă noi. în chioşcul de flori s-au adăpostit nişte câini pe ziare, eu cred că sunt noi... încremenirea moale s-a lăsat peste oameni. rezemaţi unii de alţii aşteaptă să fie bătrâni. se apără de frig şi de teamă precum pinguinii. în sinea lor vor evenimente şi sub încremenirea moale ca o plapumă toţi şi cu toate fac o dragoste mută.

cuprins
Conferinţă

Bă, fată, bă, de sute de ani, de cân’ o fi neamu’ meu cu muieri în braţe, tu eşti prima dintre toate care se marchizăşte cu creme pe tot corpul înainte de iubit. şi, uite aşa, ajunsei eu acu’ să pup toate cremurile de prin lumea largă! şi măi vin şi de departe, başca de cât coastă, că dac-ar mai fi de pe-aci, poate le-aş mai cunoaşte gustul şi mi-ar fi şi mie mai uşor... bă, fată, bă, îndeamnă-te, mă, la drum! brânza, mă, ştii, mă, să prinzi brânza?! hă? cum se dă, mă, funia după coarnele vacii ca să nu se-ncurce-n iesle? da’ puii rămaşi fără cloţă, ştii, mă, să dai puii după altă cloţă? ce se pune în piftie pentru limpezală? hai? la înmormântare, după rânduială, câte peşchire şi câte batiste se pun la lumânări? da’ măcar în bobi, în câte-o sară, ştii să dai? fără poezie, n-am pretenţii... “patruşunu’ de bobi, patruşunu’ de fraţi, într-o cămaşe-mbrăcaţi, cum ştiţi a încolţi, lumea toată hărăní...” a murit ea, bunică-mea, că nu cre’ că luai tu testu’. da’ tâlvu’, ştii, mă, să creşti tâlvu’? da’ mânuţele astea ale tale, ştiu să caute găina dacă are ou? îndreaptă-te, mă, la inima drumului că vine sara fuga şi rămâi tăndălind pe su’ stele... eu te-aş fi pus să umbli cu vitele noastre, cât băgam eu plugu-n brazdă..., ţi-ar fi luat sama şi s-ar fi dus în porumbi.

cuprins
Balada botiţei de sânger

Când eram mic şi blond mă furişam în lanul de porumbi în spic, pândeam paiaţa când nu eram atentă la ce se întâmpla în sat ori cucăia vreun pic, ea, hoaţa... o doboram cu lovituri precise peste dovleţi şi vreji, în sentimente, vreme caldă şi gesturi permise. lovind uluci isteţ mă întorceam în curte înveşmântat în glorii scurte ca un domn şi cam desprins de lume ca un înger. printre găini grăbite, indolente, egoiste, mă rezemam semeţ în boata mea de sânger. acum, îndrăgostit, mă furişez cu ea, o şi mai hoaţă, prin lumea-n spic şi cu ceva mustaţă. nu mai pândesc nimic, nimic nu mai dobor! mi-au cam pierit şi râsul, felul şi tot cobor, cobor spre boata mea de sânger. altădată, străbunicii mei, prevăzători, m-au luat cu ei la locul denumit Gropan să acopăr boabele cu talpa în urma plugului şi a babelor care aruncau din târne două boabe de făsui, patru boabe de porumb şi cu două de dovlete, toate într-o singură gropiţă făcută cu călcâiul la jumătatea brazdei. nu mă lăsau niam acasă şi mă luau la coperit să nu dau la fânare foc, să nu vadă vecinii pe dracu, ori, gagă, să omor vreo vacă-n iesle încercând să o încalec. ţăranii osteniţi s-au dus pe la amiază la umbrare. toţi cei din casa mea se odihneau pe spate cu câinii lângă ei - Ursu şi cu Florea, supăraţi mereu pe muşte. doar vitele umblau după viaţă cu viţăii după ele. printre sforăituri bătrâneşti peste toată natura vegheam. îi aşteptam pe toţi să doarmă mai adânc, mai treaz ca o năpastă când naşte lovitura. am calculat tăcerea, momentul de atac şi n-am greşit defel. am rostogolit aliniate ca-n răzbel toate roţile plugurilor, din Ponor spre sat. în deal a fost o tânguire mare, în vale, un mare potop! cădeau roţile din cer pe casele oamenilor că aşa vroise dumnezeul cel mic! acum, îndrăgostit, ar într-un singur loc, pe-o singură prăstură de pământ. nu mai urc nici dealuri prins de coada vacii, nici tăceri nu stric, iar roţile plugului nu cad năucitor pe case. botiţa mea de sânger tăvălit în foc şi cu măciucă o fi şi astăzi strecurată printre căpriori. de la pătul ori de la case... în altă zi, tot satul a aflat că am sărit în ciutură. m-au căutat o noapte cu o prăjină cu un cui la cap. erau purtaţi hoţeşte de prefăcute urme, doar plecate, nu întoarse, în zăpada nouă, plus cele ridicate de pe ghizdele fântânii, un bolovan adus pe umeri, aruncat în puţ şi o căciulă lăsată să plutească pe deasupra. inima bunicii mele abia de s-a ţinut într-o ţâţână, striga cu părul smuls cum m-a văzut cu ochii ei când am sărit cu capu-n jos. eram prin clasa a doua şi am vrut s-o sperii dintr-un motiv exact, nu mă lăsase-n seara aia să mă duc la bal. din curtea casei şi până la fântână era o zarvă de poveste, iar alţii, mai deştepţi, mă căutau de viu prin locuri mai normale şi cu prăjini mai scurte..., menite pân-atunci doar pentru hoţi şi pruni. eu priveam discret şi detaşat din nuci spectacolul cu mulţi nebuni, sensibili, zăbăuci. au bătut şi clopotul, şi doliu au pus la stâlpii de la poartă, plus mesele pentru pomană, prosoape, lumânări şi străchini, găini alese pentru sacrificiu şi dat peste mormânt, plus cănile cu toartă. acum am ochi numai pentru dulcica asta, cumpăna n-o mai cobor spre umezi licăriri de puţ şi nicăieri nu sar, iluzii nu mai dau. în toate locurile şi la toate muncile îmi beau apa doar din ulcica mea cea mică şi cea rece. prăjinile acelea s-or fi pierdut sub maluri ori or fi ars de mult la casa nu ştiu cui. fântâna n-o mai foloseşte nimeni, este părăsită. avem o pompă în curte, iar scândurile pentru mesele pomenii sunt astăzi mai scurte. unele mai stau sub streşini la fânar, altele au fost furate, iar de atunci de trei ori s-au brodit pe bătătură. într-o seară, nu în sat, ci doar la mare, fără nici un gând adult, o priveam cum se machia. de când ne ştim ea zice că face asta numai pentru mine... şi cu mult simţ practic îşi rezema oglinda surprinzător şi tactic de-o bucată de pâine. am înţeles atunci atâtea împletiri din viitor! am pus mâna pe ea şi am lovit parchetul cu boata mea de sânger când i-am cerut să-mi dea şi dumicat şi zamă, şi ce mai are ea dintr-ale gurii. piruşeana feată, te voi iubi şi mâine! umblă-mă şi calcă-mă, saltă-mă şi pune-mă, adă-mă, îmbracă-mă în pânză de ină lină, muşata mea aleaptâ di tuti!

cuprins
Amicilor mei

Când a fost vorba de oameni, am fost plin de nazuri, nu m-am împrietenit cu fiştecine. i-am ales după raza farfuriei de la cap, după electricitate, după cât fotbal cunosc. dar prietenii mei din armată au un loc în faţă, în căruţa la care am primit să mă înham fără nici un nechezat, într-o tăcere de celulă mononucleidă. n-are sens să-i scriu pe toţi aici, ei rămân oricum în eternitate. bineînţeles, ştiu că şi-ar dori să fie plimbaţi pe cele mai înalte privelişti, să-şi julească umerii de stele, să strănute în coadă de cometă, să dea cu capul de pragul galaxiei, la alegere, selectiv. şi un box în freză unor zmei de pe drum. băieţi tineri, vor să vadă lucrurile altfel... au sărit în căruţă, ca, după această plimbare, să înţeleagă istoria, dragostea părinţilor şi noaptea care i-a făcut cetăţeni ai patriei noastre cea plină de viteji. au văzut ei că atelajul nu prea scârţâie şi ce-au zis: hai, mă, să băgăm o tură! iar când mai dă roata în câte-o groapă de timp, în vreun noroi de fericire, nu se dă nici unul jos să constate avaria. le e frică de-nălţime... pe de altă parte, cică aceste lucruri se repară de la sine, din mers, trebuie doar puţină pauză. fără ca ele să aibă protecţia muncii semnată, mai aduc fete cu ei, cu scopul rigid de a le arăta peisajul, vor să le impresioneze cu chestii sensibile, să vadă şi ele luminile de sus, luminile de jos, că, na, ei acum le cunosc, sunt familiarizaţi. câteodată mai tremură şi ele-n înălţimi, s-au îmbrăcat subţire să nu le fie greu în timpul cursei cu pudoarea, adică atunci când vor înţelege rostul instruirii... dar amicii mei nu dau voie nici uneia să se lipească de mine, cică n-ar fi tocmai drept să se oprească-n loc prin cosmos dâra de aburi fosforici. pe cale de consecinţă, nu lasă nici o fată să îmi dea puţină apă. chiar şi melcului îi trebuie apa pentru dâra lui de printre flori, d’apoi mie, care am frumuseţi de flori de gheaţă la mustaţă. în acest timp, ei tot petrec în căruţa fără coviltir, practic făcând aceeaşi cursă ca şi mine... ba mai prind şi-o gravitaţie în formă de terasă şi sorb câte o bere, iar eu ronţăi jar în admiraţia tuturor. sunt tot timpul veseli, aşa oameni fericiţi eu n-am mai văzut, dacă nu i-aş cunoaşte, aş zice că i-a şocat ceva din tristeţea terestră şi au rămas bine dispuşi. e adevărat, în armată li s-a întâmplat un accident. se întorceau la unitate dintr-un marş de câţiva kilometri, prins în programul de instrucţie ca să vadă ăia de sus dacă generaţia noastră poate să meargă. şi a intrat un marţian verde c-o navetă în ei, ba chiar cu două, dacă o mai punem şi pe aia pe care o avea la bord. ulterior s-a aflat că nu era marţian, ci pădurarul Ivănuş de la Prigoria. poliţia intergalactică din Gorj îl mai prinsese până atunci exact de şapte ori conducând sub influenţă, dar de fiecare dată el recupera celuloza din dosare prin celuloza din buşteni, din cherestea. amicii ăştia ai mei nu ştiau atunci că drumul până la tenebre are multe rute, nu trebuie doar mărşăluire pe asfalt. a fost un accident, aşa s-a spus. expresia asta e o compensaţie, ea se rosteşte atunci când mortul a scăpat de crimă. dar pentru că-n seara aceea de 15 decembrie 1998, Dumnezeu le-a mai lăsat seminţe de floarea-soarelui, s-au gândit că ar fi bine să facă-n Târgu Jiu un fan club de poezie, opţiune esenţială şi extrem de sigură! le dau şi eu dreptate, nu e de ici, de colo, să-ţi continui marşul către cer, bătut la picioare de bocanci şi la fund de lopăţica pentru niscaiva tranşee, dacă era cazul. ba şi cu instalaţii de semnalizare, să nu blocheze traiectoria careva. atâtea simboluri ratate! câţi n-ar da o respiraţie pentru aşa un destin. i-auzi, să mergi la Dumnezeu cu picioarele bătute de bocanci! parcă-i văd în seara aia, întorşi la dormitor plini de pământ şi de sânge, cu hainele rupte. stăteau rezemaţi pe un picior, privind îngânduraţi parchetul. ei erau norocoşii, nu ajunseseră prin spitale, dar au văzut şi au înţeles relativul. făcuseră spontan un cerc filosofic. mai precis, ceva din fenomenologia istoriei. câte unul îşi clătina capul foarte respectuos faţă de cele întâmplate şi spunea oftând: băi, ce-i şi cu viaţa asta! nici nu-l autopsiaseră pe bietul Pricop şi-n toată unitatea era o situaţie de criză militară - nu se găsea la locul accidentului baioneta soldatului Dan Felix! iar responsabilul cu pregătirea pentru luptă, maiorul acela mic şi nervos, plângea şi se văita că-l dezbracă cei de la Bucureşti de haina militară, dacă nu se va găsi baioneta din dotare! mă, tată, mă, se poate râde de orice dacă nu s-a întâmplat! dar ia mai daţi un bici şi chiuiţi, să zică Dumnezeu şi cine o mai fi, că mergem la nuntă!

cuprins
Fragmente

Oamenii şi omenirea au încercuit pădurile, iar noaptea s-a culcat pe mine oftând ca o ursoaică bătrână fugărită de timp. dorinţele noastre sunt numai din pământ. unii au început să înţeleagă, se măsoară pe ei înşişi, nici lumea, nici vremea. deasupra e doar o lună plină, fără nici o pretenţie. sunt mulţumit... de altfel, nu încep stelele ce strălucesc, încep doar cele ce răsar, iar comportamentul meu nu e decât o adaptare la potenţialul meu. bătrânii cu hainele lor vechi şi primăvara au îmbrăcat străzile goale. voi întoarceţi mereu oraşele acestea ca pe nişte ceasuri mecanice. iar când arcurile vor slăbi de tot, atunci oamenii şi omenirea vor încercui şi mai mult pădurile şi pădurile se vor întrepătrunde cu oamenii. e mult praf pe străzi şi nişte oameni cu dorinţe. eu sunt bătrânii în hainele cărora se ascunde o lume mai veche. fără nici o pretenţie. alte înţelesuri, alte imagini, alte amintiri. stau ascunse în tivurile roase precum nişte purici discreţi, destul de importanţi. bătrânii, misterioşi, se dezbracă încet de hainele vechi - aşa preferă ei tranziţia, mai detaşaţi. şi au auzit la tv când s-a spus că revoluţia română nu s-a terminat încă. văd cum vine la adăpat patria, ca o vacă sfântă, numai la marginea izlazului, numai în gâldane tulburate şi pişate. şi toată noaptea rumegă gogoloaie de legi, legată strâns de iesle. şi e frig. eu mă ţin relativ bine, doar cultură, nişte pasiuni din fotbal, plus alte salturi mai joase. din zece-n zece ani mă are fericirea din pricina Craiovei. pe geam nu mă uit, nu se vede nimic, doar Codre trece singur în apus cu un cal de căpăstru peste toată România voastră! dar şi peste el trece. voi întoarceţi mereu oraşele acestea. ca pe nişte ceasuri mecanice.

cuprins
Poemul lingurii scumpe

Am coborât aici ca într-un tranşeu. de acolo întâmpin şi oamenii, şi timpul cu mult optimism. pentru nu ştiu câtă vreme am găsit ocupaţie... numai din pământ ştii cum se apără pământul, restul e moft. şi această ţară seamănă atât de mult cu o strachină... a fi aici e singura fatalitate pe care doar fluturii o mai pot explica. în venele sufletului am amestecătură de pământ, sare şi sânge. mai greu decât trupul, el se înalţă oblic şi cade perpendicular. îl văd pe Dumnezeu cu gesturile lui sigure şi calme când vine să mănânce la noi. şi deseori se şterge cu mâneca la gură.

cuprins
Despre berzele care umblau prin bălţi cu picioarele albe

Bă, îmi zâcea Măria cân’ mă-ntorceam în vacanţă, la ţară nu vii, mă, ca să ceteşti, aci noi avem trebi, nu lăuzâm cu cărţâle în mâni. pe cine văzuşi tu în satu’ nost c-are nevoie de cetit? ceteşti cân’ eşti boieri şi ai de toate, iară de toate nu ai niciodată! cartea noastă e pământu’ şi cu rânduiala căşii. las’ că găsăşti ce băga la cap şi de pe ’ci... ce-i asta?! toată zâua-bună zâua - cetit! ce, vrei s-ajungi papă la cetatea Romii? mi-a zâs tac-tu că eşti primu’ la şicoală, ce măi ceteşti dacă eşti primu’?... câteodată intervenea străbunica-mea în conflictul tematic: lasă, fă, copilu-n pace că e mic... du-te Măriuţ, mumă, du-te de ceteşte şi disară să vii să-mi povesteşti şi mie, n-ai nevoie de asta! cân’ se lua bunică-mea de-o vorbă, nici n-apuca vorba ăluilalt să se termine din gură: de ce să-l las, fă, de ce?! el ne e baza nouă. nu te uiţ’ la tac-su?... cu ăsta ne hărănim, de mic trebe învăţat cu greul, cine rămâne în urma noastră, ori avem de un’e alege? că orbetele de Victor făcu numa’ unu! bă, tu ăl mic, zâci că iubeşti hangaralele de pe bătătură, bă, dacă le iubeşti, îngrijeşte-le şi dă-le de mâncare, fă alergătură! dacă nu bagă la burtă, cu pu-pu-pu şi ti-ti-ti n-ajung nici z’ua de marţ’! bă, ia sama, noi stăturăm aci şi fără de atâta cetit şi nu ne făcurăm în lume de râs. ori, Tătăică al nost’, cât era el de învăţat..., ce, l-a văzut careva cetind? te-ai procopsî tu să ai capu’ bun ca el. cetit în sus, cetit în jos! un’e te trezăşti? vrei să te holomoceşti la cap? vez’ dacă ţi-au dat toţ’ nas?! du-te, mă, şi pune şi tu o pócie pe locurile tatii că bat berzele toaca şi-ncepură să umble p’in bălţ’ cu picioarele albe, acu’ se face de cosât şi vă ia ai harnici pologu’ de pe mal!

cuprins
Dragostile mele cu o fată

Mă, mătăuzule, ne-am cam brodi la fire, dar n-aş mai intra în cârcote cu tine să te consider atât de dichisâtă la moral şi pe dinaintea ta să par deştept, ba, mai rău, politicos! nu poci, fată, nici nu-mi arde... mă, eu cân’ de ţâu în braţe vreau să mă reprezânţ’. daravela cu iubitu’ e mai veche decât noi şi ceva mai simplă. dă fuga-ncoa’ să ţi-o explic! iote cum te-aş lua din planurile lumii, iote-aşa, uşurel pe după umeri, în loc de cercei ţi-aş lăsa vreo două dodii să-ţi atârne de urechi, din pozânar îţi dau câteva mere creţeşti şi te ardic peste picior să te gâlvesc o ţârişică. ţi-aş frământa-n covată carnea albă ca pe pâne şi n-aş greşi să preţuiesc apa de pe brâu’ sobii ca să nu ieşi moale, nici cu gogoloaşe. aş vărsa de la brădoaie niscaiva zamă de prune, cam două deşte de păhar. şi iar te-aş lua la frământat. învelită c-un peşchir, cu velinţa peste tine, te-aş lăsa un pic să creşti, da’ nu mult să te acreşti... apăi bag un lemn în gura sobii, zgândăr jaru’ ca să fie foc domol în tuturigi şi te dau la copt să te scot pânea mea cea de toate zilele să te-mbuc fiebinte până cân’ o fi... şi-atât de multă să fii, încât să te usuci pe laviţă ori la firidă, iar la bătrâneţe să te ronţăi în trei dinţ’ până când te mai înmoi. şi-apoi să te morfolesc între gingii ca pe-o cojică zgrumţuroasă.

cuprins
Sau o altă viziune a mâncării mele

Te-aş face şi mămăligă din drugile din luncă, pe opt rânduri, româneşti, că-s măi dulci decât hibridu’, care are douăşpe. mămăligă, de te fac, ţi-ar plăcea şi ţie. să te mănânc cu lapte ori papă cu ou. şi te învârt în tuci să nu te prinzi de moarte până când consider eu că eşti făcută bine, până cân’ rămâne mestecăul drept! abia atunci e gata mămăliga s-o poţi răsturna pe şervet. apoi te tai cu aţa pe mijloc, nu ştiu de ce, dar a rămas întinsă, şi cu deşte perpelite de la codrii tăi te dumic în străchinile vechi. mă, mătăuzule, da’ dacă te-aş împocia cu piatra îngropată ca pe-o bucată de pământ primită moştenire cu suflet cu tot de la Dumnezău? ce-ar fi?... să te muncesc cu palmele, să bag plugu’-n tine cân’ o cânta cucu’ şi să batem spicele cu paru’, să culegem drugile cu mâna şi să te urc pe car să poţi vedea de sus tot satu’ cân’ te aduc acasă.

cuprins
O fi vreo vorbă de-a lor

Moşu’ Gie şi cu Tătăică aveau ei o vorbă procopsâtă, numa’ a lor, cân’ să-ntâlneau şi n-aveau muierile cu ei, neica Gie pe Anica, Tătăica pe Dumitra. ele între ele, tot prietene! vorba asta, spusă când de unul, când de altul, eu n-am înţăles-o vreme lungă. mult după ce m-am dus la şicoală, iar Tătăică murise, la fel şi Moşu’ Gie, mi-a venit în cap. şi năroc că mi-am amintit cum îşi zâmbeau, că altfel multă umblătură de soare aş fi încherbat până să mă deştept! vorba asta, spusă şi sara, când veneau de la muncă, spusă şi dimineaţa, când plecau de-acas’, era cam aşa, moşu’ Gie: - obăsât, Petre, obăsât...? - obăsât, Gie... - ochiu’ ei cel roşu de nesomn, pus de-a curmezişul lumii... - ... ,te soarbe pe toate direcţâile... câteodată râdeau, ăsta era tot dichisu’, spuneau aproape mereu poezâia asta. ţân minte că mi se părea cam aiurea... nu înţelegeam absolut nimic, dac-aş fi-nţăles o ţâră, precis că l-aş fi întrebat pe Tătăică ce înseamnă... da’ nici el nu s-a grăbit să-mi zâcă nimica, or’ măcar cine îi învăţase filosofia asta... ee..., ce-mi ardea mie atunci de lucrurile ăştia? am zâs în capul meu de copil că o fi vreo vorbă de-a lor, o vorbă moşnegească, că o fi fost din răzbel, or’ auzâtă de pe la haiduci, or’ în arestul comuniştilor de cân’ au dat pământurile, or’, poate, vreo învăţătură măi specială... mă, da’ lor, mă întreb io acu’, lor le-o fi folosit, mă, la ceva?

cuprins
Poemul fetiţei de pe grămada de timp

Fata tatii cea fragilă precum gândul cel bun, la mine în pat este o groapă fierbinte, pentru că patul acesta este unul mai vechi, iar tu când vii la mine, eu niciodată n-o acopăr cu nimic. să nu îţi par vulgar şi dinainte pregătit. tu înţelegi... şi, la rândul tău, să nu îmi pari vulgară, de fiecare dată te aşezi numai pe marginea ei şi aluneci încet, uneori mai repede, după cum se cade în acel moment. apoi ştii tu, alunecarea devine spontană, în funcţie de unghiuri. la mine în pat este o groapă din timpuri străvechi şi n-are de-a face cu vreo voluptate de-a morţii, iar tu când vii la mine, eu nu-ţi pun nimic sub spate, vorbe, placaje ori perne, ci numai o grămadă de timp... tu eşti fetiţa mea aşezată pe grămada mea de timp.

cuprins
De biografie

Erai mică şi foarte premiată de nişte vizionari bătrâni care n-au dorit niciodată nimic, decât să confirmi dorinţele lor. umblai moţată printre ei şi toţi te studiau crescându-le speranţa în scrisul românesc, în poală te ţineau ca pe-un odor. de la un festival la altul le tremurau genunchii din ce în ce mai rău, iar tu în fiecare an erai din ce în ce mai grea şi fiecare dintre ei se gândea în nopţile lungi că, de bolnav ce e, la anul îi va fi mai greu să ţină odorul pe genunchi şi el nu va mai putea să alunece uşor, printre oasele bătrâne, din recunoştinţă literară. dar tu, conformă cu natura, creşteai întruna şi pentru alte lucruri, mai patriotice chiar. aşa au auzit unii de tine ca de un fenomen, mi-au spus să te cunosc şi să te caut şi că te faci frumoasă mai repede de vreme, pari chiar inteligentă, ai oase reuşite şi carnea se aşează peste ele dulce, ai mâncat la ţară, ba chiar ne-am potrivi din multe unghiuri de vedere, pe calcule din teste, numerologice interpretări şi zodii... dar tu erai prea mică în zilele acelea şi nu puteam să-ncerc vreo potriveală, n-aveam entuziasm şi nu-mi plăcea să mă supun, fără să ştiu, comenzii fericirii. într-o vacanţă de vară m-am hotărât pentru întâia dată să mă-nvelesc în imaginea ta şi am venit degrabă din Iaşiul Moldovei să te găsesc în tabăra de la Tismana, să turbur doar o zi inocenţa locului, să-l păcălesc cu vorbe potrivite pe Tagore Opriş, cel cu picioare subţiri şi lungi scrisori de amor în care deplânge amar diferenţa de vârstă, peste jumătate de secol. să-l fac din cuvinte să mi te găsească în grădiniţa de genii. vreo 23 de ani aveam, neîmpliniţi, tu numai ce ieşisei dintr-a VIII-a! aşa ajunsei la tine pentru prima oară, cu o maşină roşie ca o carne crudă sau ca un sentiment undit! veneam camuflat în jurat literar, cu maşina încărcată de premii, scriitori şi amici. în intersecţia de după Peştişani i-am răsturnat pe toţi în şanţ, dar tot am continuat venirea mea spre tine cu genetică poruncă. tu erai mică şi nu înţelegeai pornirea mea curată, ţi-am făcut şi poze în faţa mănăstirii când toţi se închinau că au scăpat cu viaţă din cursa mea spre fericire. la întoarcerea în Târgu Jiu, doar proprietarul maşinii a mai venit cu mine ca pilot. în rezervaţia voastră de animale mici am născocit concursul care te aducea la tata şi-n unanimitate ai fost câştigătoare... chiar şi Tagore votase pour moi. pentru că ţi-am găsit în ochii hoţi câteva licăriri, ţi-am spus puţin indiferent să vii de la Vaslui la Iaşi când voi lansa vreo carte, ori şi la radio să debutezi cu mine în “Convorbiri literare”. n-aş fi vrut să îţi dai seama că-ţi pregăteam vieţuirea, cum pregăteşti meniul unei mese mari, gătite cu dragoste. la Iaşi te-am studiat puţin, m-ai ajutat venind cu mama ta, dar te-a lăsat şi singură cu mine în ziua a doua a proiectului meu. într-un bar studenţesc, plin de repetenţi, te-am pus să-mi reciţi, am ales şi poezii. râdeam în sinea mea de circul ăsta inventat. erai atât de mititică şi-mi era milă de tine, înregistram tot şi pregăteam eterul de mult mai târziu. ne-am plimbat prin parcuri, în apropierea gării te-am invitat la pizza şi-am nimerit în ora când aveau reduceri. copilăros te ascultam cum povesteai întruna ca toaca mănăstirii din Tismana despre succesul tău, despre viitor şi despre tine, în ordinea asta. chiar despre bărbaţi îmi spuneai câte ceva. eu ascultam, tot ascultam, având un singur gând între urechi - cum o să pribegesc cu tine pe uliţele lumii. tu erai mică şi nu înţelegeai, eu nu-ţi spuneam nimic. doream să te observ secret cum creşti în ani întregi, de la cincisprezece-ncolo, câţi or fi! te-am urcat în tren, te-am privit plecând şi mi-ai făcut cu mâna, mda, ai făcut cu mâna. mă gândeam zâmbind că exact atunci, în timp ce tu te pierzi, de fapt, fără să ştii, ai început să creşti spre mine. atât e important, acesta e debutul... mi-ai scris cam la o lună cât ţi-a plăcut la Iaşi, mi-ai făcut urări şi ai trimis şi-o strofă dintr-un poem mai vechi. ceva cu două braţe ale focului care am fi noi doi şi cum ardem amândoi dinspre cer înspre pământ. ca să vezi... tu erai mică şi nu ştiai ce braţe îţi mai pregăteam! poate chiar înapoi către cer. acum mă îndrept înspre locul de întâlnire cu tine. să ne mai treacă o seară, probabil la gazda ta cu mult bun-simţ. ai răsărit din ciment în staţia de tramvai, ca o floare rară şi ploaia te scutură fără pic de tandreţe. parcă ar vrea să te aplece... şi ar cam reuşi de nu te-ai ţine demnă. deocamdată mă gândesc să te iau pentru presat în vreo carte de-a mea! ori nişte suflet să îţi cer să-l înconjor cu mine, plus alte frumuseţi la îndemână. iar, dacă mă şi-ajuţi un pic, îmi vine să te rup de-acolo, din mijlocul lumii, ca să fiu exact de data aceasta. să scriem amândoi în fiecare seară tot ce ne dă prin cap. să te aşez pe frunte ca pe o floare centrală în coroniţa mea de premiant al vremii, curios să văd de-au fost bune la ceva calculele lor, zodiile şi maşina aia roşie, furată pentru o juma de zi de-un scriitor de la nevastă-sa Geta, în vara lui ’97. şi parcă aş avea răbdare să te văd râzând, să te iubesc mai mult, de nu te-aş dori atât! că pentru numerologie, tu nu prea ai răbdare. deşi crescută bine, până la iubire mai ai să mai creşti... iar în clipa asta, la acest poem, ca să vezi, nu am un final, poate-am să revin.

cuprins
Primul poem pe care îl dăruiesc

Afară norii au venit peste câinii cenuşii să îi îmbrace, înăuntru natura dă să picure cu sânge, iar ea are chef să facă o dragoste, dar nici până azi nu am reuşit să aflu din ce o va face... cu minte delicată mă ascultă şi mă protejează într-o tăcere apăsătoare şi dulce. îmbrăcată pestriţ se aşează matură pe lumea noastră ca o toaletă de lux, iar eu am zărit pe ascuns o seamă de gesturi mondiale. şi toate îi erau secretizate în carne cu un oarecare succes. azi a decis pentru totdeauna şi s-a lungit în treacăt pe patul acesta larg, anonim şi tare. o privesc şi îi spun că pare o curea părăsită de la pantalonii bărbăteşti ai vremii. auzul acestor tramvaie nu-ţi spune nimic despre oameni? nu auzi deloc cum scrâşneşte dragostea în ei pe şinele de sânge? această stradă de septembrie şi de 13 ne-a cimentat gura şi luminile trec mai încolo de luminile celor îmbrăcaţi învechit şi sumar. sufletul tău e ca o lună mare rotindu-se în pat, un satelit natural al unei planete de carne... şi mi-a crescut emoţia la această gravitaţie mai mică. în unele locuri, în care nu străluceşti, unde, probabil, vei fi fost lovită, tu te hrăneşti cu lumină. ce-mi trebuie mie univers? ce-ţi trebuie ţie noaptea şi oraşul? hai să pavăm de astă seară luna cu sentimente scrâşnitoare!

cuprins
Al doilea poem pe care îl dăruiesc

Din oraş nu mai pot aduce acasă nici măcar o vorbă. ne jucăm de-a oamenii crezându-ne pe orice stăpâni, chiar unul pe altul. şi bucuria mea e ca imaginea străzii în ochii unui copil fără jucării. senzaţia unei libertăţi zadarnice m-a înlănţuit, sunt regele străzii căruia, dintre toţi curtenii, nu i-a rămas decât regina, iar azi am timp să o aştept în suflet. şi apoi - să scârţâie! ţie am să-ţi arăt că deasupra blocurilor începe o pânză, pe care acest mare sat nu a reuşit să scrie nimic... în tot ce fac este mai multă neputinţă decât reuşită şi, ca să nu fiu singur, trebuie să mai fie ceva. chiar şi vremea îmi vine la iubit doar să se lipească de gât, de ochi şi de carne. o vreme goală şi atât de bogată! în sera asta a semănat cu tine. tu râzi şi te întorci la geam. eu râd şi te aduc acasă.

cuprins
Cum se trag oltenii de la rimă

Când am deschis şi eu ochii pe sat, de reuşeam să îngaib vreo două vorbe cu ai mari, abia dacă ştiam să mă-ncopciez, ori să mă-nchiotor, dar degrab-am intrat în grupul moşnegilor. pe obrazul şi la recomandarea lu’ Tătăică. nu ştiu de ce, dar tare bine mă simţeam! în grupu’ ăsta erau numai trei: moşu’ Gie, care o ţânea pe Anica, Gheorghe Labă, zis şi Bulivai, omu’ Genicăi şi neica Pătru, tătăicu’ meu. când îi vedeam adunaţi laolaltă, alergam la ei strigând: tei moşi! - mi s-a spus şi chiar îmi amintesc de bună voie! ei reprezentau grupul de elită al satului! vorbeau de-ale lor: cum cred ei că merge târgu’ luni, care cu care se mai ţâne, cum le măresc ăştia pensia de la 84 la 99 de lei. de atunci se practicau preţuri psihologice, nu trebuia nimeni să facă o foaie pe lună. cred că se considera că puteau oricând să o întoarcă. peste doi-trei ani eram membru cu drepturi depline, bună-z’ua ş-un praz verde statut de observator! nu ştii tu cât stil aveam, nu-mi trecea nimeni pe dinăinte! mă uitam la ei cum taie din ziari foi mitutele, le dădeau de două ori pe buza de jos şi presărau cu trei deşte peste ele tutun dintr-o cutie de tablă subţire, de culoare maron, cu floricele. cutia era cam de măsura căpeţului, nu-i ştiu exact acum volumu’, dar douăşpe căpeţe fac cât un bănicior. faceţi şi voi socoteala! le înveleau tacticos şi începeau să fumeze, fără a se abate de la subiectele mari. eu n-aveam măiestria lor la făcut ţâgării. de unde? da’ de fumat - trăgeam cu ei până la şapte-opt ţâgării pe zi! dacă tot ne luam cu vorba... mă mai vedea cum pufăi, de peste gardu’ de la drum, bunică-mea. începea să-l ocărască pe tac-su, cu o mână în şold şi cu alta fluturând-o înainte ca pe steag: - băăă, te-ai damblagit?! omori copilu’?! nu mai da, mă, copilului să bea tutun, vrei să se înfunde din piept?! al bătrân nici nu-şi ridica ochii de pe discuţie şi îi răspundea detaşat de problemă, dar, totuşi, autoritar: - du-te, mă, de te-mpleteşte, că deseară-i horă-n vale! în altă zi i-am auzit vorbind din nou de mine, ea îi reproşa, că mă-nvaţă ăl bătrân cu melicu’ ăsta şi mă-mbolnăvesc de plumân de mic. şi văd ei atunci, cum vine Măriana cu Victor de la Sadu să-i omoare... Tătăică i-a răspuns mult mai prietenos acum, împăciuitor: mă, proasto, controlez situaţia! să vez’ tu dacă ăsta o pune gura pe ţâgarie. tot înălţându-mă cu capul în copilăria mea, mi-am adus aminte zilele trecute, cum vorbeau ei despre daci şi romani, despre ce s-a petrecut atunci, cum şefii romanilor, după ce i-au dovedit pe daci, s-au gândit că ar fi bine să aducă, în locurile noastre, o legiune căreia i se spunea, la apel, Iudeica. Bulivai, mai meditativ, ca pentru sine, către moşu’ Gie: - păi, ăştia erau prizoneri din ţara sfântă... ce căutau ei aci? că a noastră n-a fost sfântă!... - uite-aşa..., aşa s-o fi gândit senatu’ ăla, să-i trimeată aci! pe Ovidu, nu tot acia l-au trimes? de ce l-au adus pe Ovidu tot aci? nu vez’ că e ceva la mijloc?... l-au adus să pătimească la noi. - păi, bine, mă, da’ ţării ăleia, Işrael, de ce îi zice, mă, Ţara Sfântă? - păi..., din mai multe puncte de vedere! - şi noi, acu’, ne tragem din ăia? - păi, cre’ c-aşa! bine..., au mai fost şi alţii, da’, în mare, la bază, cre’ c-aşa! şi la Retragerea lui Aurel, de dincoace de Dunăre, cică dacii veniseră de mult îndărăt, iar romanii nu mai erau în drepturi decât în dreapta Dunării, aşa mi-a zâs şi mie taicu. cică de ruşine au dat atunci un act la Roma ca să afle lumea c-au plecat cu birourile de pe ci. al bătrân sta deoparte, nu se băga. de..., el să trăgea din aromâni... după ce mi-am amintit lucrurile astea, nu ştiu cum, dar m-a tăiat la inimă o idee şi m-a fulgerat un gând jimbat: mă, să ştii că moşii ăia trei, posibil să aibă dreptate! în Oltenia, e o plantă reprezentativă, aromată, nobilă... maghiranul, mă! am auzit, însă, că ea creşte pe lângă toate gardurile din Israel. bineînţeles, acolo se cheamă altfel... când îi frecat în palme, maghiranul ăsta, deşi uscat, are o aromă... cum de creşte el doar în Israel şi în Oltenia, eu nu pot să ştiu. aici este taina seminţelor purtate! până una-alta, maghiranul deveni emblema noastră într-un cântec şi nu cred că numai pentru rimă... iar la olteni, când e vorba de emblemă... că este şi scris: “foaie verde maghiran, mă / m-a făcut muica oltean, mă...” şi textul merge mai departe. plin de sensuri, detalii vestimentare etc. plus preocuparea de a-şi păstra identitatea (“oltean sunt, oltean îmi zice”) sau de a o afirma. subtilităţi, enigme, bucurii. mai încolo este şi-o avertizare precum avertizările din lumea naturală: “cin’ se ia cu mine bine, / îi dau haina (s. n.) de pe mine, / cin’ se ia cu mine rău... şi aşa mai departe... am cutreierat mult prin blajina Moldovă, da’ iote că nu-mi dete prin cap să-ntreb vreun işraelian de pe-acolo ce e cu maghiranu’ ăsta.

cuprins
Al treilea poem pe care îl dăruiesc

Eşti îndeajuns de frumoasă pentru a spera la importanţa socială şi despre dragoste mai ştii câte ceva... am să-ţi vorbesc cu voluptate despre fericire ori moarte. nu mult, deloc obositor. egal cu tine, voi asculta în carnea ta răspunsurile lucrurilor verzi cum cresc precum un prun de la ţară, prea mare pentru mine copil, în care mi-a zburat din mâini un pui de sturz. îl crescusem cu mângâieri, mleat de urzici, mălai şi râme. zadarnic am plâns. al bătrân urca din copac în copac după puiul meu de sturz. atunci, pentru prima dată în viaţa mea, s-a întâmplat ceva deodată. nu trebuie să râzi, discuţia e serioasă şi tot ce se întâmplă e grav şi mult mai important decât noi. veioza te coace încet şi mâinile mele aşteaptă cum aşteptau în copilărie piersicile din spatele casei. mă supăram singur când rupeam câte una mai crudă... în sera asta (datorită ţie) am uitat de toate, iar dacă nu te prind şi nici la tine nu mă uit în vreun fel, de ce tu ai înţeles greşit demersul meu existenţial? nici umerii goi nu înţeleg de ce îi ai, ce anume vrei să sprijini tu. pe şolduri te-a găsit o umbră de prin casă, lăsată să te caute, şi vrei s-o înveleşti mai strâns într-o lumină fierbinte. de ce te uiţi aşa, de parc-ai înţelege rostul nostru pe pământ? chiar vrei să coborâm acum în ce pot să facă toţi, nu-ţi mai doreşti să fim în continuare unici în discuţii? mă faci să uit cât eşti de diferită şi suntem atât de bătrâni ca timpul în penele unei femei de la ţară.* mă fată, mă, tu chiar vrei să-ţi spăl creierul cu pana? ţi-am spus că eşti frumoasă, nu are sens să mai fii feministă. organul percepţiei acestui univers feminin şi artistic a fost bine stabilit de natură şi nu cred că voi uza în seara asta de el. e lună, pace şi toate fără rost. * în acel loc poemul a fost în impas şi am îndrăznit să genializez o strofă intertextualizată fonic din volumul “Strângere din umeri”, Editura Augusta, Timişoara, 1998, al unei confrate. în original, timpul era în poalele unei femei de la ţară...

cuprins
Al patrulea poem pe care îl dăruiesc

Un pod care leagă doar două întâmplări zâmbitoare a fost pus între noi, îl trec înspre tine şi-mi par fericit sau ceva pe aproape. omenirea ori vremea se ocupă cu lucruri mărunte. domnişoară, ţi s-au culcuşit în ochi toate sensurile, iar pentru tine am desprins de mine cel mai important lucru din lume - o altă femeie. şi vine lumea peste noi încet ca o lavă cuminte. detaşat de timp nu sunt, poate numai din pricina trupului. detaşat de viaţă nu sunt, poate numai din pricina mea. scriu - atâtea lucruri se întâmplă deodată zadarnic. pe vremuri, umblau fetele în genunchi după pana mea prin casă, ca reumaticele babe prin biserici după Dumnezeu. acum nu ştiu despre iubire dacă ea există atunci când eşti bătrân, tot ce ştiu e că acum ea pare să nu fie, poate numai din pricina tinereţii. nefericiţi sunt toţi, dar toţi ştiu că pot da fericirea altora. nu râd, dar tu, după ce te plimbi pe mine ca un melc imperial, cu coarnele ascunse, mai înţelegi umeda dâră, dâra de la patul meu la fericirea ta? omenirea se ocupă cu lucruri mărunte şi lumea vine peste noi ca o lavă cuminte, sanguin şi ritmic precum o coadă înfoiată de mâţă nervoasă. ne îndrăgostim de toate, atinge-mă şi hai să-ţi arăt lucrurile simple care îi aşteaptă pe oamenii simpli!

cuprins
Ultimul poem pe care îl dăruiesc

Ce caldă şi atentă aşteptare te-a împletit pe mine! icoană ferecată în carne, mi te-ai răsucit pe umăr, ca un lanţ bătrân pe butucul fântânii cu roată. astăzi zadarnic acorzi importanţă hainelor tale puţin subiective şi îmi găteşti lumea ca pe un fel de mâncare. mă aşez lângă tine la masă şi văd că ţi-ai cam întinat fericirea cu câteva dorinţe... pe ochii mei ai desenat puţine gesturi şi un zâmbet şi ţi-ai lăsat părul să curgă peste interiorul acestei case şi peste tot ce se întâmplă. eşti umană din când în când, ca o expresie dintr-o limbă aspră, uneori barbară. imaginea lunii, destul de banală, s-a transpus acut într-un ritm al emoţiilor noastre. amândoi poeţi, te invit să mai vedem o dată luna, ca pe un cap de copil..., plus stele stupid de multe, care aleargă spre noi nemaiexistând. peste drum de galaxia noastră, acoperită în parte, după cum am zis, cu părul tău, o biserică mărginaşe îşi aşteaptă oraşul fără nici un gest. vezi tu oamenii aceştia cât de centrali se cred faţă de ei înşişi? icoană plină de minuni, ferecătura ta de carne mai trebuie împănată, iar pe deasupra noastră, în locul îngerilor, trec berzele cu picioarele albe. nu trebuie să te şterg de praf, de timp, nici de fumuri, cu toate că te văd pâlpâită pe alocuri cu flacără măruntă. o fi vreun dor al sângelui de a pulsa şi mai departe decât trupul sau orice altceva. nu trebuie să te şterg, să intervin pe tine conform unor principii generale şi-a unor norme seci date de Ministerul Culturii. tu trebuieşti doar împănată, nu mult, numai pe ici, pe colo. îmi pari spectaculos de aptă pentru ritualuri cu omenirea mea! dacă ar fi cazul, te-aş ţine în mâini cu vrednicie, plus alte stări la îndemână, şi la Dumnezeu m-aş duce cu tine ţinându-te de margini pe deasupra omenirii. că, uite, nu mai plouă! într-o zi mi s-a părut că sprâncenele tale şi fruntea au mirosit a dulceaţă de nuci. o fi fost vreo minune! sau nu ştiu ce-o fi fost. dacă aş putea să cumpăr de undeva fluturi mai cuminţi, i-aş învăţa să zboare numai împrejurul acestui chip al tău, ca împrejurul unei singure flori dintr-o întindere mai vastă. ce fel de floare, iarăşi n-ar conta. toate câmpurile de flori ale acestei lumi mă aşteaptă să-ţi fac o coroniţă. ar conta, să ştii că ar conta! cu toată goliciunea ta (plină de din loc în loc cu flori) m-ai căutat să te împleteşti atentă împrejurul inimii, ca o coroniţă. oamenii, în libertăţile pe care şi le ştiu, sunt ca nişte fluturi. icoană plină de lumini, ferecătura ta de carne mai trebuie împănată. să nu se desprindă într-o bună zi şi să cadă. sau nici eu nu mai ştiu pentru ce.

cuprins
INTERFAŢĂ la mijlocul poeziei lui MARIUS MARIAN ŞOLEA

De când a aflat că are talent - şi a aflat dintru bun început - Marius Marian Şolea şi l-a controlat cu atenţie. S-ar zice că aşa ceva nu e cu putinţă, şi totuşi este. Am convingerea de demult formată că absolut toţi cei care scriu îşi află din vreme măsura exactă a capacităţilor lor, şi numai un stupid orgoliu îi face să nu-şi recunoască poziţia şi rostul, mai ales când acestea sunt mai mici decât şi-ar fi dorit. Dacă s-ar petrece altfel, lumea literară ar scăpa iute de grafomani, de impostori, de plagiatori, de neputincioşi, ba chiar şi de mediocri. Dar nu scăpăm, şi mai degrabă cei care “cad” în greşeala/calitatea de a se recunoaşte pe ei înşişi abandonează, din prea multă sinceritate, scrisul...
Cazul lui M. M. Şolea e unul deocamdată fericit. A scris de foarte tânăr, cu siguranţa unui matur, experimentat, a publicat carte după carte, fiind unul dintre cei mai tineri membri ai Uniunii Scriitorilor şi umblă vorba că e foarte bun (avantaj net într-o ţară în care criticii lucrează şi premiază deseori după ureche - ar mai avea doar de intrat în vreo haită). La nici 20 de ani (1995) debutează cu volumul Mereu secunda, mereu şi Dumnezeu, cu recomandarea extrem de călduroasă a poeţilor de marcă Mihai Ursachi şi George Ţărnea. În 1996 scoate placheta Universul din piatră, în 1997 volumul Paşii de sub simţ, cu recomandarea lui Ioan Holban (ambele la o editură din Iaşi, “A92”); în sfârşit trece la edituri mai cunoscute: “Junimea” îi tipăreşte în 1998 volumul Semantice umbre (cu prezentarea la fel de călduroasă a lui Cezar Ivănescu), “Clusium” îi scoate în 1999 cartea Cobiliţa cu furnici şi alte proceduri, “Albatros” îi tipăreşte în 2000 un volumaş de haiku-uri, Lungul poem haiku de o mie de strofe, cu o postfaţă a subsemnatului; în fine, Editura “Eminescu” îi publică în 2002 volumul Blestemul bărbăţiei şi alte imagini sociale, prefaţat cu generozitate de acad. Matilda Caragiu Marioţeanu. Aşadar 7 cărţi - 7 trepte urcate cu girul unor oameni de “artă şi meserie”. Să admitem că aceste 7 volume de până acum au îndeplinit un ciclu de număr magic, unul al cunoaşterii prin şi de poezie, al exerciţiului metaforic şi prozodic, dar nu la nivel de început, ci pe o colină deja consfinţită.
Cu prezenta carte, poetul ar zice că deschide un alt ciclu, modificând esenţial şi substanţial direcţia pe care poate o şi epuizase. Dar nu e vorba de obosire, ci de conştientizare a necesarei prefaceri, a adaptării la cerinţe mereu noi, care, tocmai, să nu lase să ostenească în primul rând poezia.
Păcat doar că un poet de talia sa s-a născut în aceşti ani de indiferentism nenorocit, într-o lume (nu numai literară) alterată şi nu de puţine ori iresponsabilă. Mulţi în locul lui ar fi renunţat dezamăgiţi (dat fiind că în afară de aprecierea zvonistă nu a primit încă nici o recunoaştere oficială, nu apare încă pe “liste”, nu e antologat de fi-te-cine, căci s-au înmulţit la noi antologiştii de cartier etc.), dar Marius Marian Şolea rezistă şi nu renunţă. Bine face, deşi habar n-am când se vor redresa trebile culturii române. Şi e frumos: deşi are numai/deja 28 de ani, e o… speranţă… Zice că are origini aromâne (ca şi autorul acestor rânduri) şi cred că aşa e, altfel nu s-ar explica ambiţia şi încăpăţânarea, voinţa de a nu-şi bate joc de ceea ce face, puterea de a nu se înregimenta în găştile actuale (nouăzecişti, fracturişti etc.), preferând tristeţea, primejdia, dar siguranţa valorică a “lupului singuratic”. Într-un fel, scriind despre Şolea, parcă aş scrie despre mine însumi: la fel am procedat o viaţă întreagă şi nu cred că aceasta m-a binefericit, dimpotrivă, mi-a cauzat multe înfrângeri şi nemulţumiri, dar cel puţin e sigur că tot ce mi se atribuie, mult, puţin, e real şi nu exaltat, exagerat de spiritul haitei.
Am speranţa că pe asemenea poeţi va putea să se sprijine poezia ce va veni - va mai veni? - şi nu pe prea mulţii corişti înscrişi pe la cenacluri şi festivaluri judeţene. Marius Marian Şolea a refuzat să participe la astfel de festinuri improvizate; s-a ferit de aceste “recunoaşteri” factice şi “potrivite”, acordate de jurii grăbite (uneori mai intru şi eu prin ele) care n-apucă niciodată să citească volumele trimise pe la astfel de numeroase concursuri. N-are aşadar un palmares, dar are o carte… de vizită.
Cu volumul Un peşchir şi o ţâră dragoste poetul “atacă” zodia “riscului”, vrea să calce pe cărări ce ar părea bătătorite. Apropo de poemul larg intitulat Ritmuri din Corşor, o mulţime (Doamne, ce bine-ar fi!) va zice, doar după câteva rânduri, că e vorba de o imitaţie după La Lilieci. Cei care se vor opri la aceste prime rânduri şi vor crea “zvonul” (Doamne, ce bine-ar fi!) nu că ar vrea să lovească în tânărul autor, ci ar căuta să se ascundă repede în dosul unor formule comode - acesta e un alt obicei de la noi. Cei care vor merge mai departe cu lectura, vor vedea că în afară de câteva coincidenţe geografice şi naturale de pe întinsul Olteniei (satul Corşor, al copilăriei, făcând parte din Alimpeştii Gorjului de sub munte), la care se adaugă inevitabilele regionalisme lingvistice, Marius Marian Şolea face cu totul altceva. Marin Sorescu se oprise la limita fiziologiei mediului transferat în poiezie... Şolea sondează mai în adâncuri, adică în sociologie şi în filozofie. Şolea transpune în vers nu obiceiuri, limbaje, ci mentalităţi, determinări astrale şi mistice chiar. Mai apoi, spre deosebire de Sorescu, poetul nostru nu se ocupă de personajul locului, ci mai mult de sine în raport cu acest personaj. În sfârşit, dacă cel dintâi intra cu limbaj cu tot în spaţiul metaforei şi al sonorităţii, Şolea, în conformitate cu ceea ce cred că va urma în poezia românească şi deja se întrevede, epicizează masiv, întruchiparea sa versificată fiind ceva aproape de “poematiconul eroi-comico-satiric”, înfiinţat pre limba română la începutul veacului al XIX-lea (Budai-Deleanu), resuscitat în variantă involuntar comico-proletcultistă în anii ’50 (Dan Deşliu, Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, dar chiar şi Arghezi) şi revenit de câţiva ani în atenţie (neteoretizată încă). Dacă tot se cheamă Ritmuri..., poemul respectiv şi alte câteva de acelaşi fel urmăresc şi interpretează chiar... ritmurile existenţiale ale colectivităţii din colţul geografic amintit: cele rapide şi statice olteneşti, combinate într-un mod neaşteptat cu cele lente venite din Ardealul aflat nu departe, doar peste munţii apropiaţi. Apoi este identificată plăcerea limbariţei (limbuţiei), a bârfei şi chiar a certei benigne (violentă în formă, dar fără urmări de fond pe măsură). Iată o secvenţă care, bineînţeles, atinge şi savorile scenei dramatice: “ - ba fii tu a dracu, fă, că s-au dărâmat toate pe voi, n-aveţi de un’e/ bea nici apă rece! sunteţi nişte leşinături, băăă, nişte leşinături!/ vă uitaţi la trei plătăgele ca la oichii din cap! bă, fire-aţi ai dracu,/ vă bagă în foame două găini! vă mâncaţi de su’ unghii, băă,/ sărăciturilor!/ - firi-a dracu să fii tu de curvă, s-au pus pă tine şi cânii, făăă, fă!/ şi cânii, fă, s-au suit pă tine, toată tinereţea ai stat cu cracii-n sus/ pă slăvile cerului! ai fost harnică, fă, numa’ la coţăit şi la icnit,/ firi-a drrracu de boşită! las’ că-ţ’ azvârl’ io găinile ţapene peste/ gard!” (Vecinele). Iată unde s-a ajuns de la o găină a unei vecine, rătăcită prin straturile grădinii celeilalte, dar nici nu s-a mers mai departe de-atât, deşi s-ar fi părut, după ascuţimea vorbelor, că se va ajunge la bătaie şi apoi la judecată. Nimic, conflictul rămâne la nivelul limbajului, al trăirii diurne, fiecare femeie exersându-şi cu talent plăcerea terfelirii prin verb, până la nivel de blestem şi înjurătură. Parcă poetul ar fi şi teoretizat această stare de fapt specifică, formal socială, dar “eminamente” poetică: “Cuvintele mai presus de orice sunt trăire,/ iar a vorbi despre unele lucruri este doar un moft./ pentru om este puţin ridicol când se vorbeşte/ despre moarte, el nu este decât o târzie fată mare!/ şi luna are dreptate în parte/ să-şi arate lumina/ pe care n-o are...”(Verde poem despre iarbă).
Pe această arie trăit teoretică, trasată exact ca un patrulater, încap toate cele lumeşti: fie incantaţia de intenţie folclorică (“Lină Ină, pe lumină,/ spune-i lui neica/ dacă tu ai vrea/ ca viaţa să-ţi pară/ o câmpie-n seară/ vara pe răcoare/ când sub stele arzătoare/ cade floare peste floare...”, fie erosurile de o frusteţe tot rurală, mai adorate decât cele urbane însă, introduse de poet, inspirat, în procesele digestive (“şi iar te-aş lua la frământat./ învelită c-un peşchir,/ cu velinţa peste tine,/ te-aş lăsa un pic să creşti,/ da’ nu mult să te acreşti.../ apăi bag un lemn în gura sobii,/ zgândăr jaru’ ca să fie foc domol/ în tuturigi/ şi te dau la copt să te scot pânea mea/ cea de toate zilele./ să te-mbuc fierbinte până cân’ o fi.../ şi-atât de multă să fii,/ încât să te usuci pe laviţă ori la firidă, iar la bătrâneţe/ să te ronţăi în trei dinţ’ până când te mai înmoi/ şi-apoi să te morfolesc/ între gingii ca pe-o cojică zgrumţuroasă” (Dragostile mele cu o fată). Trebuie să recunosc că e foarte frumos, măcar ingenios spus şi nu-mi aduc aminte de vreo exprimare asemănătoare. Această modalitate de a comunica starea erotică, de o surprinzătoare tandreţe, revine de mai multe ori în cuprinsul cărţii, de fiecare dată gustoasă, fin condimentată, pentru a îndepărta orice intenţie transparent frivolă. Numai firile extrem de iubitoare (iubicioase) află cândva că dragostea cea mai intensă se localizează la nivelul... stomacului (ciudăţenie dovedită medical).
În fapt, mai toată substanţa volumului este erotică, aşa cum e şi toată textura celorlalte cărţi ale lui Marius Marian Şolea. Simţul vine, laudă aş zice, dintr-o arie pătimaş aromână, drept pentru care i se cuvine chiar şi vocabularul acestui grai: “piruşeană feată, te voi iubi şi mâine!/ umblă-mă şi calcă-mă, saltă-mă şi pune-mă, adă-mă, îmbracă-mă/ în pânză de ină lină,/ muşata mea aleaptâ di tuti!”.
Cu indiscreţie, dacă pătrundem în subînţelesurile poeziei, totul este cu adresă, către o fiinţă aflată în pragul iubitului sau în faptul lui visat. Se face şi trimiterea de rigoare: un ciclu care începe cu Primul, continuă, iar apoi sfârşeşte cu un al cincilea, intitulat Ultimul poem pe care îl dăruiesc. Acesta este format din “scrisori” fără ocolişuri, cu amănunte cotidiene, cu relaţii sociale palpabile, scrisori adică de dragoste pământeană către cineva anume, nominalizat cu mare taină.
Aceeaşi modalitate fals epistolară este proprie şi unor intervenţii politice, obşteşti ale poetului, cum ar fi misiva adresată Preşedintelui Academiei Române.
Multe se mai pot spune despre această poezie provocatoare, multiplu deschisă, în care Marius Marian Şolea îmbină cu totul rar talentul nativ cu inteligenţa neinhibată. De fapt acesta este secretul controlului permanent pe care poetul îl exercită asupra sinelui şi asupra poeziei sale. El a citit destulă altă poezie, dar nu se lasă influenţat de ea (cum nici de cea a lui Sorescu), evită să calce pe urmele comode ale altora şi îşi croieşte singur un drum evident spinos.
Bine ar fi ca autorul să nu mai fie doar o speranţă (ce lină şi îngăduitoare este această vârstă, dar câte epave a lăsat ea în nisipul timpului!), ci o aspră şi periculoasă, nerecunoscătoare certitudine. În ce mă priveşte o subsemnez.

VALENTIN TAŞCU


cuprins
Pastel fără anotimp

Oraşul s-a aşezat pe pământ cu genunchii la gură. a pierdut ceva şi aşteaptă noaptea pentru a putea intra cu luminile lui în inima mea. zgomotul său pare a fi un limbaj care anunţă cu deznădejde ceva. ca un copil mă aşez şi eu pe pământ. în oraş şi moartea, şi viaţa se întrec într-o serie de gesturi comune. nici oamenii nu aud rostirea din oraş, se tot duc pe străzi într-o imagine dinainte stabilită şi lucrată pe margini. deşi mereu ajung undeva, ei continuă să treacă într-un loc din interiorul lor . însuşi oraşul e surd, aşezat cu genunchii la gură, el aşteaptă noaptea cântând spre timpul din cosmos. mie doar atât îmi rămâne să fac - să găsesc în el Dumnezeu şi carne de femeie crudă. vreau să-i lipesc pe amândoi unul de altul, ca să-i aud cum sfârâie peste sunetul acestui oraş. şi dacă undeva este o greşeală, de mână cu oraşul ori singur vreau să ajung la Dumnezeu cu un zâmbet vinovat pe chip. mi-a dat de toate numai ca să vadă câte din ele am să folosesc, oricum era relaxat. Dumnezeu mănâncă natural - toate faptele lumii.

cuprins
Vorbe încherbate

Cel mai bun făsui slăit, cu prăjeală de ceapă dată-n bulion şi o ţâră cimbru, eu l-am mâncat la cinci ani cu străbunicii mei, Tătăică şi Bătrâna, la vecinii noştri ai din vale, Ion Popa şi Măria lui. au ieşit şi ne-au chemat din drum într-o cămăruţă, sub fânar. nu ştiu de un’e veneam noi, de la târg..., de la biserică..., eram gătiţ’, adecă veneam de undeva cu importanţă, ori poate că veneam de la Nistoreşti, de la rudele Bătrânii, de acolo o furase, într-o dimineaţă, pe cal, Tătăică, şi zece ani a rămas dezmoştenit de către Constantin Băzăvan, rămas din poveşti în mintea mea ca un fel de zeu orb, care îl chema pe tata la el, când era copil, să-i pipăie chipul, să vadă de seamănă cu ai din neamul lor. Tătăică furase pe una săracă, orfană de tată, mort la Turtucaia înecat de bulgari, aşa se auzise... aşa a vrut el, era frumoasă şi harnică, nici că i-a mai păsat de averile ălor din dial. amândoi, gătiţ’ în dimie, le făceau vizite şi mă luau şi pe mine cu ei la “ai de peste Olteţ”. străbunicii mele i se zicea Mitra, o prescurtare de la Dumitra, acasă fuseseră şapte fraţi, îi crescuse singură pe toţi Lina, unu murise în răzbel, în Basarabia, iar pe ailalţi i-am cuoscut pe toţi: Aurică, Gheorghe, Polina de la Mateeşti, Filip şi Ioana. i-am pus pe toţi aci, spre pomeirea literară. pe străbunică-mea a înfiat-o mătuşa ei, Oprea. da’ să revenim la făsuiu’ ăsta slăit... de cân’ am mâncat atunci, mi-a rămas în cap felu’ ăsta de demâncare. o dată cu revoluţia s-a cam dus şi satu’, au murit după ’90 bătrânii pe capete, ori nu le-a priit libertatea asta de acu’, ori nu s-au putut ţânea de viteza lumii, de rânduiala asta de veni peste ei... ceva s-a produs... ori numa’ întâmplarea făcu să se ducă toţ’. bătrânilor din sat nu le găsesc chipurile tuturor când mă mai caut prin minte, adică celor morţi de peste douăzeci de ani, dar ştiu câte ceva despre fiecare. şi vocile... iar numele lor nu le uit niciodată. mai mult, ţin minte şi acu’ numele vacilor de la casa fiecăruia. şi parcă le văd pe toate cobărând la vale din Ponor, cu ugerele pline şi cu viţăii după ele. se despărţeau pe rând din cireadă, la fiecare poartă rămâneau cu părere de rău un copil şi o vacă, (la mine, nu eu deşchideam vacii poarta, ci ea mi-o deşchidea mie cu botul). de probă, vă spun că pe vaca Lenii lu’ Sâmion o chema Priana, era albicioasă cu maro deşchis, iar la ochiu’ stâng avea genele albe, rea de luptă şi cu coarnele mari. p-a lu’ Lăzărică o chema Narcisa, o vacă mare şi neagră, cam spărioasă de la bătaia legată, p-a lu’ Dan al lu’ Cruceru o chema Ungureana şi se-ncura toată z’ua, era vânătă tot ca Munteana noastră. Lăbeştii aveau două, pe una n-o mai ştiu cum o chema, dar pe alaltă - Steluţa, p-a Măriei lu’ Gogu o chema Zambila. şi din Luculeşti, din satu’ de peste părău, ştiu vacile oamenilor, pe Roza o ţiu bine minte. tulbura gâldanele şi se pişa în ele, nu se puteau deloc să se ţână la ea ai lu’ Fănică. ce-mi mai venea mie atunci să-i dau nişte boate la spinare, da’ am iertat-o repede. mă mir şi eu câte-o dată ce memorie selectivă am, dacă mă întrebi de unii de pe-aci cum îi cheamă, dracu’ bălţii îi mai ştie... da’ vacile mi-au rămas şi nu se mai duc decât o dată cu mine. tot legat de o vacă am una dintre cele mai mari emoţii ale copilăriei mele. noi am avut pe Ungureana, mama Muntenei. când eu am plecat la şcoală, la Sadu, ai de-acas’ au profitat de lipsa mea şi au dat-o în târg, nu ştiu cui, la Bodeşti. când am venit în prima vacanţă de iarnă, să mor pe bătătură de jelit, nu alta! mă, ce durere am avut eu atunci, mi-a făcut Victor su’ vie un om de zăpadă, da’ tot degeaba. Ungureana era vaca mea a dragă şi a blândă, mergeam noaptea cu ea, cu caru’ şi cu Tătăică. când oboseam la deal, mă prindeam cu mâinile de coada ei şi mă trăgea atât de uşor... într-o iarnă îl făcuse pe Lunel, ce mult ne împrietenisem! din cauza frigului de afară îl culcam cu mine în pat în primele lui trei zile de viaţă la noi în bătătură. trecuseră vreo trei patru ani de la vânzare, între timp, pe 19 august ’82, murise şi Tătăică. într-o zi, bunică-mea mi-a spus să mergem s-o vedem pe Ungureana noastră. bă, frate, bă, nici Dumnezeu, cât e El de înalt, nu-mi putea aduce o bucurie mai mare. parcă zburam, nu alta. ajunserăm noi la oamenii aceia din Bodeşti, cu un cozonac la straiţă, nu cu mâna goală, aşa era moda (a se citi obiceiul). când te duceai cu mâna goală, se spunea că mergi cu mâna-n cur! ţin minte că aveau o curte lungă, un fel de grădină cu pruni. în capătul ei, Ungureana era la ieslea împletită cu nuiele şi rumega coceni. mă durea gâtu’ de emoţie, deşi mai uitasem durerea şi, cu lacrimile şiroaie, am strigat cât am putut, cu toată piedeca din gât: Ungureanăăă! s-a smucit în funie şi a zbierat de două ori. sau mă recunoscuse după glas, sau numai după chip. mă, şi ce-am mai plâns lipit de gâtu’ ei, şi ce mă mai amirosa ea, şi mă lingea pe cap. îi pupam ochii şi aş fi frânt-o în braţe dacă ar fi fost mai mică! n-au vrut să ne-o vândă îndărăt, n-au vrut niam, nici bunică-mea nu prea vroia, se prefăcea numai, aşa, de gura mea. veniserăm doar s-o vedem... acasă la noi, raiu’ meu era când îmi făceau bocâţă pe plită. p-ale mici le mâncam goale, coapte şi pe mărgini, rezemate de brâul sobei, pe toate părţile, pe rând. p-ale mari le puneam cu lapte fierbinte în strachină şi-o ascultam cum ţârâia, până ce se mai răcea dumicatul. şi lingura de lemn avea o dulceaţă atunci... apăi luam bocâţele rămase învelite c-un peşchir. ele erau toată averea mea de copil, le băgam în geac, chemam cânii cu mine şi plecam pe dealuri şi prin păduri. găseam în plopiş mănătărgi, şi văcăruşi de-ai roşii, mai sus, în pădure. sare aveam într-o cutie de pastile. făceam un foc mic şi le prăjeam puţân pe jar, până le mustea laptele pe margine. liber de toate, prin necunoaşterea lor, mă tot uitam în vale, spre comună, spre munţi, spre releul de la Parâng, la Polovragi, la Chei, spre dealu’ Matieştilor şi spre toate satele. împrejurul meu se întindea lumea la hodină. încercam să recunosc locurile şi să le închipui aproape. erau atât de departe, încât nu se mişca nimic...

cuprins
Preşedintelui Academiei Române

Domnule Preşedinte al Academiei Române, cu respectul cuvenit vă transcriu în continuare cum se castrează grăsunii pentru a fi ţinuţi mai uşor. se iau patru ţăruşi din esenţă lemnoasă la alegere, pot să fie chiar de salcie, dar, atenţie, aceştia să nu se uite pe teren pentru că se prind dacă locul este mustos... ţăruşii se bat bine în cap cu maiu’ cel mare, aşezaţi în patru puncte care formează un dreptunghi, acesta va fi lung cam cât este porcul fără cap şi lat - o ţâră mai strâns decât este în spinare. după ce a fost momit în prealabil cu boabe zdrăngănite în căpeţ, se prinde vierul cu laţul. apoi se împiedică şi se întoarce pe spate, se transferă în interiorul chirurgicalei instalaţii, legându-i-se strâns cu funie fiecare picior de câte un ţăruş. dacă subiectul guiţăie prea tare, peste posibilităţile de acceptare ale celor care-i violentează bărbăţia, atunci, opţional, i se poate lega şi botul. pe urmă, i se spală fuduliile cu atenţie, cu apă caldă şi cu săpun. se şterg cu un prosop curat, dacă se poate. următoarea etapă este sterilizarea prin turnare de băutură tare. se ia în mână cuţitul cu lama dată prin flacără, cu degetele mâinii libere se masează fudulia ca şi cum ai căuta-o la mărime, încercându-se astfel să se aducă mai aproape, să se expună partea cu pretuberanta zonă a plăcerii. acest loc se crestează puţin, cam doi centimetri. cu o mişcare de îngropare a degetelor se scoate fudulia încât să alunece afară prin respectiva crestătură. se prinde în pumn, cu venele lăsate printre degete. se lasă cuţitul din mână şi se răsuceşte captura cu cel puţin trei rotaţii complete. cu smuciri uşoare, cât mai delicate, se trag venele spre lumea exterioară şi se taie cât mai de jos. se procedează identic cu fudulia vecină, când aceasta există. la sfârşit se toarnă din nou tărie peste goluri, chiar şi pe marginea lor. se dă în exces cu vaselină de care se foloseşte pentru utilaje să nu scârţâie... de data asta, vaselina face să nu se infecteze locul o dată cu scărpinatul provocat de mâncărimea de peste câteva zile sau de amuşinările curioase ale celorlalţi, dacă stau în grup. obiectele intervenţiei sunt mâncate, de obicei, de către copiii casei, în cazul în care voi observa un minim de interes, voi reveni şi cu reţeta de preparare. Domnule Preşedinte, v-am scris acestea cu cele mai bune intenţii, crezând în potenţialul domniei voastre de a putea opera. nu ar fi bine pentru acest sat să se piardă de tot rânduiala, iar forul ştiinţific pe care, cu onoare, îl conduceţi nu trebuie să rămână exterior necesarelor şi sanitarelor obiceiuri. cât despre părerea de rău pentru ţipătul celui operat, pot spune că şi ea, şi ţipătul sunt la fel de omeneşti, dar nu-şi mai au rostul în impresia celui care operează. necesitatea intervenţiei este dominantă şi complementară cu condiţia dobitocului şi nici chiar dobitocul însuşi nu-şi va mai aduce aminte, o dată consacrat altei existenţe. poate chiar ar şi înţelege... cu multă consideraţie şi urări de sănătate.

cuprins
Ghinionul de a fi român

Să te plimbi o noapte întreagă prin jumătate de Bucureşti şi să nu găseşti un cerşetor, un hoţ sau o curvă. nici să afli vreodată ce ar fi putut să fie în jumătatea cealaltă.

cuprins
Poema rotundă

Imaginile acestui oraş, rupt întâmplător pe la colţuri, îmi par a fi culori grăbite ale vremii - pictoriţă-nfrigurată şi rebelă, genială uneori. pe inima mea găsesc întruna pictate oraşe, chipuri şi alte lucruri abstracte. nu ştiu de unde-am învăţat că acestora toate li se spune lume. o fi aşa, mie îmi convine... prea mulţi zei îmi suflă în ceafă, iar azi am obosit. într-un colţ al casei mele am pus la păstrare multe cărţi şi multă muzică, malahia muzicii îndulceşte aproape erotic disponibilităţile toate. din oraş, de departe, a venit cu mine o femeie semănând în anotimpuri cu vremea. pe ea am ales s-o ascult. o înţeleg şi mereu am cu mine o soluţie, aceeaşi, probabil, ca pentru toată omenirea. acestei femei i-am devenit compatibil după toată regula şi plecăm la duş, iar în ochi port fericirea de a şti că tot duşul va rezolva odată problemele planetei. femeile frumoase văd altfel frumuseţea. acum se spală pentru mine şi-n inima ei ar vrea să o plac spălându-se mereu în faţa mea de alţii. până la urmă îi va străluci cărniţa socială, de crudă foarte premiată. nu-i vine să-mi ceară nimic, doar să fiu atent, un prosop şi puţină dragoste... dă fată peşchiru’ să mă şterg de tine! e frumoasă în zona adevărului evident şi vulgar, mereu fugind de adevăr. cu prosopul ar vrea să-şi apere sânii, în rest este goală şi parcă i-am spus să nu se ruşineze pentru că noi, oamenii, am fost făcuţi să primim dragostea goi, la fel de cum o şi respingem. m-am lipit de ea să o ascult mai mult. am înţeles că stau azi lângă ea, că exist pentru problemele ei, dar ea, mă întreb, de ce o sta ea?! din carne, fără neajunsuri, s-a ridicat deasupra mea ca luna şi am întrebat-o încet: mă, fato, mă, tu ai văzut că toate lucrurile importante de pe lumea asta sunt rotunde? dă, fată, peşchiru’ să mă şterg de tine!

cuprins
Poema pătrată

Poezie, mă tot duc încoace şi încolo peste tine ca peste un pod care leagă, nimic altceva, decât două uscaturi. şi doar c-o femeie te-aş mai putea schimba. vreau să am un timp mărunt care să nu te lase să faci mai nimic şi să mă plimb cu mâinile în buzunare, fără carne, fără gravitaţie, fără vreme. dar ea, în seara aceasta, nu înţelege nimic. femeie, timpul începu o dată cu femeia! iubeşte-mă şi vom fugi de moarte în marea înşelare!

cuprins
Poema ovală

Femeie cu piele atât de întinsă şi caldă, umbrită pe alocuri întocmai ca luna, te ridic mai sus şi râd - din gura ta eu voi sorbi teroare-amestecată-n moarte. iubită îmbrăcată cu gesturi pestriţe şi resturi pestriţe de lume. am început să simt cum se desparte dintr-o parte umbra. locul acesta, în care suntem acum, a început să mă părăsească, impresiile cad moarte. ţara mea mă părăseşte şi asta mă înspăimântă grozav! în a fi şi a nu fi sunt prea multe cuvinte. revoluţia română continuă, revoluţia sexuală este pe sfârşite. femeie tânără, până la ştirile nopţii, desfă-ţi în voia mea împrejurarea! în ţara asta timpul nu mai rezolvă decât problemele sentimentale.

cuprins
Poem şi mai simplu

Într-o seară albastră de martie ea era frumoasă şi cânta la pian în urma viselor ei şi toţi o priveau de departe, numai eu altfel - cu un ochi de un albastru saşiu. ea era frumoasă în lumina aceea, dar ce umbră subţire avea pe o perdea din decor, mişcată în ritmuri ascunse de un curent întins pe sub uşi. ea era frumoasă şi lumina mea îi împingea umbra înspre viitor. ea era frumoasă şi avea pe gât o muzică nouă, iar pianul atins cu degete calde avea către mine nişte sunete lungi. de-atâta-nţeles, de-atâta plăcere, de-atâta cultură încremeniseră toţi în idei pentru cronici. dar ea era frumoasă şi încă mişca din mâini şi din şold, iar eu aveam în genunchi o mie de ritmuri. ea era frumoasă şi aplaudată, iar eu, între muzici, îi frământam în palme imaginea toată. ea era frumoasă şi avea succes, zâmbea tuturor, numai eu îi opream pentru mai târziu şi alte imagini. cuvintele mele aşteptau cuminţi să i se întindă pe mâini. ea era frumoasă şi vorbea cu toţi, iar eu n-o priveam şi doar cu imagini o împrejmuiam peste mijloc ca ţiganul cu blesteme focul. ea era frumoasă şi ciocnea cu toţi, numai eu nu beam şi n-aveam atunci cu ce să ciocnesc. ea era frumoasă, ar fi vrut să o laud, dar nu mă ocup cu lucruri mărunte şi tot evitam, eram indiferent şi aspru până când o dată i-am şoptit să mi se dea ca o proastă, fără întrebări. i-am respirat tăcerea, am plimbat-o puţin peste întâmplări, cu aşteptare am încălţat-o atent şi am lăsat-o să umble prin dorinţele mele ca din întâmplare. am resuscitat-o scoţând singurătatea din ea şi a fost frumoasă. în seara aceea, când s-a dus la pian, ea era la mine, iar eu, şi mai singur cu ea decât cu mine însumi, am aflat-o frumoasă.

cuprins
Poem întins

Pe vremea asta, când lumea întreagă atârnă ca o sculptură de lanţuri, tăcerea s-a lovit de vânt. a ruginit carnea şi carnea tot cântă. în casa mea singurătatea e mai multă, şi libertatea e mai multă. de aceea iubirea se poate măsura cu trupul, chiar şi cu unele cuvinte... anul trecut, pe vremea asta, departe în larg, marea nu mai era apă, ci doar un sunet rotund. nici lumea uneori nu mai e timp, ci doar o apropiată absenţă.

cuprins
Înfrângerea

Bunică-mea, Măria, nu prea se da dovedită la vorbe. când trecea câte unul pe drum în deal de la vreo pomană or’ doară de la mat, mergând oţârică îndoit din mijloc, cu pas tacticos, cu umblătoru’ al drept călcând măi pe lături, iar cu şoldul ăl stâng trăgând măi spre cea, da’ nu mult, numa’ o ţâră, de parcă aşa fusese luat din model la rindeaua cu nivel lunecos. ea îl vedea de su’ vie peste stacheţii gardului (ca într-un joc de demult), apropiindu-se dinspre dudul ăl bătrân. îl lăsa încet să treacă niscaiva de ea. ca să fie într-un plan superior da fuga pe scara de piatră de la casa a mare şi te pomeneai cu ea că-l întreba cu glas academic, numai, aşa, artistic, hamletian: - bă, zâi drept, beuşi or’ nu beuşi? - beui, mă... - un’e beuşi, mă? - în gură...

cuprins
Platitudine discretă

În scrâşnetul lor tramvaiele au o singură direcţie ca şi gândurile. despre moarte nu se poate scrie nimic - acesta e scrâşnetul ei. voi cântaţi tot timpul şi mie a început să-mi fie ruşine că vă ascult atât de rar. pe sub ferestrele blocurilor se furişează viitorul pe care doriţi să vi-l supuneţi fiecare în parte şi scuipă tandru peste pervazele voastre stropii lui din speranţa de dimineaţă. şi poezia scrâşneşte pe direcţia ei, dar ea nu e un cântec, ci unul din parfumurile morţii. astăzi n-o mai scrie nimeni, strada s-a ridicat victorioasă peste colile scriitorilor - pietoni.

cuprins
Strofă dint-o baladă country
(să fie scrisă mai departe de cine mă place)

Bătrânul tren fugea prin munţi şi timpul strălucea în fum, imaginea se dezvelea sub frunţi, crepusculul se tăvălea în scrum.

cuprins
Răcănelu’

Înainte de şicoală prindeam răcănei, eu când eram mic simţeam o dragoste mare pentru tot ce era mic. la spatele casei, între pomar şi fântâna cu ghizde şi cu oală verde, aveam un gâldan în care se adăpau vacile, mai ales iarna, când nu-ţi ardea să scoţi apă din ciutură şi să verşi în jgheabul de piatră, înfundat cu un cep de lemn de brad, învelit într-o cârpă. iarna le era sete rău după snopii de coceni uscaţi şi stropiţi o ţâră cu apă sărată. vara sărisem cu genunchiul pe ei şi îi legasem strâns, după puterile mele, cu nuiele de răchită, cu ochete răsucit pe după deşti, la locul nostru din Gropan. îmi plăcea să sparg gheţăria cu muchia securii, să văd cum vine apa de jos ca să-şi strecoare botul vitele grăbite, să înceapă să sorbicăie uşor. apoi le mângâiam la salbă şi le pupam în bot, spânzurat de gâtul lor şi şchiopătând prin zăpada a mare. cam tot ce era pe la ţară am pupat în bot, spre disperarea mamei, care, când venea de la Sadu la mine, mă ferea de microbi. posibil să fii rămas până-n z’ua de azi cu toţi microbii de la ţară. vara, gâldanul acela era universul pe care-l stăpâneam şi-l studiam cu joarda ca un Dumnezeu mai mic, atunci când mă mai hodineam şi eu de la daravele ori de la hangarale. mă nene, da’ aveam timp..., aveam timp să studiez cu pumnu’ plin de mure, că muraru’ era aci’ în gardu’ dinspre Codiţăşti. din gâldan îmi luam din când în când câte o jertfă, numai din iubire. cel mai mult îmi plăceau libelulele şi răcăneii cei verzi, dar mai ales răcăneii. prindeam câte unul şi-l aduceam cu un borcan acasă, să-i placă şi lui, ştiam că trebuia să-l scot din baltă cu un brustan lat, cu partea de dedesupt în sus, cea albicioasă. băgasem la cap tehnica asta de la Pătru lu’ Miroiu, zâs şi Mierlă, care ştia lucruri multe despre răcănei, cine sunt şi de unde vin, ba cunoştea şi cum să-i ţină în gură şi să-i mângâie cu vârfu’ limbii. brustanii, pe atunci, erau de două feluri: de-ai lungi şi de-ai laţi. pe-ai laţi îi mai rupeau câteodată şi vitele cu gura, pe-ai lungi stăteau la soare numai râioasele şi nu se puteau folosi nici măcar în plimbare pentru că usturau nevoie mare! în casă schimbam răcănelu’ din borcan într-o cană cu ţâţă, cana era de pământ ca să-i fie mai bine. de demâncare îi aduceam mai multe feluri de fire de iarbă, râme, muşte, beţii de la butia de prune, gogoloaşe de mămăligă şi tot ce îmi da prin cap şi azi nu mai ţiu minte. îi puneam acolo de toate, să aibă de unde alege, că eu nu ştiam prea bine ce mănâncă răcăneii. dar după două trei zile se înnegreau pe spinare şi se făceau mai mototoli. îmi dădeam cu sama că asta nu-i de-a bună şi-l trimiteam îndărăt la baltă, spălam la ciutură cana cu ţâţă, beam o gură de apă rece de te tăia, puneam prăjina în gardu’ de su’ zarzănu’ ăl mare şi mai creşteam o ţâră ştergându-mă cu mâneca la gură. pe unul dintre răcănei l-am iubit cel mai mult, pentru că atunci când mi-am lipit obrazul de el mi s-a căţărat pe ureche. pe ăsta mi-a fost greu să-l duc înapoi şi, la cazul lui, am început să mă gândesc mai “cosistent” de ce se înnegreau toţi pe spinări... după frământări şi câteva neîmpliniri sufleteşti, că nu puteam să-i fac fericiţi, am ajuns la “concluzâia” că singura cauză e apa puţână şi locul prea strâmt. afară, pe aleuţa de pietre ce da din bătătură în ceirul de porci, străbunicu’ Tătăică aliniase ca la armată butoaiele să le umple pentru ţuică. turna apă în ele cu canta şi cu tolceru’ ăl mare. apăi le răsucea şi le uda pe toate părţile ca să le umfle, să nu picure beutura, că beutura se strecoară mai uşor ca apa printre doage. aşa că, într-unul din butoaie, am strecurat cel mai iubit răcănel, cu mîncare cu tot. z’ua ’laltă, dimineaţa, mi-am dat cu sama că tot nu era bine... a trebuit să îndur o tristeţe mare şi m-am căznit zadarnic să prind răcănelu’ din butoi, nu-l mai găseam niam. am meşterit un ceas împrejurul pântecosului degeaba l-am tot tras de cercuri, am dat cu piciorul, nici că-l puteam urni din loc de greu. în plus, de-al dracu’ ce era, se mai proptea şi-n lozbele de piatră! de necaz l-aş fi hurducănit prin toată bătătura pentru că nu-mi da răcănelu’ meu. Tătăică m-a tot văzut bodicăind la gura butoiului, luptându-mă cu el să-mi dea răcănelu’. - ce ai Mielule, de ce te opinteşti acia? - mă, Tătăică, mă, ajută-mă, mă, să-mi iau răcănelu’, că-mi scăpă aseară în butoi!...

cuprins
Poemul scârţâirii noastre

Vreau să încep abrupt acest poem numai pentru tine. tu nu ai nevoie şi nici nu primeşti o prealabilă sensibilizare, toate se întâmplă ca marile evenimente ale lumii - brusc… ascuţitului meu spirit îi trebuiesc rotunjimile tale perfecte şi moi, aşa cum realităţii îi mai trebuie visul. şi ceafa ta îmi trebuie să o străbat cu gura, câinelui meu cu stăpân de aur, câinelui din mine îi trebuie ceafa vulpii s-o dezpurecească. fetiţa mea, eu am vocaţie pentru devenire… nu glumesc! spiritul meu are nevoie de rotunjimile tale şi atât de delicat în înţelesuri ne apropiem unul de altul! nimic nu mai poate schimba desăvârşirea noastră. ar mai fi prietenul meu, Dumnezeu, dar El nu se bagă în mărunţişuri de astea, e boier. în plus, ne mai şi respectă! vom înţelege tot, numai la necazuri! afară a început sezonul împerecherilor, primăvara străpunge oraşele, iar lumina loveşte cu spor tristeţile iernii cu ciocane mari, cărora le-a lipit pe muchii cineva ţâmburucii sânilor. Femeile, atât de colorate, au adus lumină peste România.

cuprins
Unei femei anume dintr-un oarecare prezent

De la fosta cantină până la angrouri, fragilă ca un gând bun, ea îmi străbate privirea şi parcă s-a întins din mers pe ochi. nu-i închid să n-o lovesc pentru că pleoapele ei sunt din pieliţă de ouă răscoapte, ochii-i are de vitraliu-n înserare, buzele sunt, mi se pare, din pernuţe de lăbuţe de pisoi, limba, din inimă de midie, urechiuşa, din bucată de gogoaşă tăvălită-n vanilat, obrazul, din pântece de răcănel, gâtul şi ceafa, din botic de şoricel şi restul, din ugeraş de viţică, mâinile care te strâng, inclusiv picioarele, din destin de ţară valahă, iar rochiţa e din piatră, pe care, în noapte, roiesc licurici şi alte insecte care nu se văd. aici, lângă depozitul vechi de azotat, pe care acum l-au făcut discotecă, i-am cerut prietenia. eu fac parte din realitatea aceasta şi nu cred că pe aici poezia a omorât încet realul, n-aş vrea s-o văd cu mâinile pline de sânge alergând în toamnă frunzele prin parcuri. într-o cameră retrasă ca un sentiment ratat, ea n-ar accepta prea uşor de la mine o vorbă pe buzele moi, nici toată trecerea oraşului convertită în emoţii omeneşti, ea n-ar accepta nici măcar o alviţă în două culori, de care găseai la ţigănci, la poarta stadioanelor, înainte de meciuri. cobor resemnat, metafizic şi tare în atelierul meu poetic, iau dalta dintr-o parte, cu stânga la arcadă îl salut pe timp şi privesc apoi puştoaica asta-n ochişori ca hoţu’ pe bătrânică-n troleu. mai înainte de toate, materia s-a atins cândva de daltă cu o mână şi îi spun domnişoarei şoptit ca s-audă doar ea: nu ştii ce îţi las ţie aici. şi părul ei a căzut pe faţa mea, a căzut ca un dacic mormânt. dar ea, fata asta, niciodată fragilă, a ieşit de sub o piatră ca un şarpe mare! alunecă şi cald, şi rece. mă strânge răsucindu-se pe mine ca pe-o găină fără sentimente şi care, niciodată, nu înţelege nimic…

cuprins
Un fel de poem dintr-un fel de iarnă

În noaptea de Crăciun am să aduc din oraş o imagine cu brazi înzăpeziţi şi un gest plictisit. într-un context favorabil, cu o mână ascunsă, le voi lipi pe amândouă de obrazul tău de o sângerie căldură. afară, au ieşit vecinii noştri dinspre viaţă şi se plimbă liniştiţi pe străzi, fiecare cu cine l-a găsit acest timp, alţii au câte-un căţel de mai de mult… mimează binele şi chiar fericirea. zâmbetul meu ţi-a mutat ochii la geam, acum, mai sigură pe tine, ai văzut oraşul ca un mare animal rănit de timp, animal zbătându-se mereu în ghearele trecerii. iar oamenilor, în loc de destin, le-a făcut Primăria, cu beculeţe colorate şi steluţe, nişte trasee numai pentru ei şi umblă tot timpul pe o singură noapte. ţinându-se de mâini. iubita mea cu moşi crăciuni pe piept, străzile acestea, care te-au adus la mine, sunt intestine reci peste care trec, înfometaţi de viaţă şi zbârliţi, semenii mei, oamenii-câini.

cuprins
Molda

La fiecare casă de oameni, fie că era mare şi cu cocoşi de lemn sau de tablă în cumpăna acoperişului, fie că era o bujdulă, trebuia să existe o moldă, o troacă de lemn, de doi metri lungime. de preferinţă, ea era scobită din trunchiul gros al unui lemn uşor, dar se putea încherba la o adică şi din scânduri trase la rindea rotund şi aduse de capete şi de margini cu apă fierbinte şi foc. în ea, la tăierea porcului, se dădea carnea la sare şi se lăsa uitată vreo două zile în beci, la răcoare. firidele beciului trebuiau înfundate cu trenţe să nu intre mâţele la carne, iar dacă mâţele erau de neam urâcios, se mai băteau şi nişte blăni. după asta, carnea se ducea în cunie şi se ardica la fum din butură uscată de prun. pe prăjina a groasă se lega cu o funie subţire şiru’ spinării, apoi, unde venea fumul mai mult, se spânzurau şoldeţii, picioarele şi spetiile. muşcheţii, iepurele, căpăţâna şi slăninurile se lăsau mai pe margine. trandafirii, maţu’, toba şi cu burtafetele se aşezau înspre cuptor, să nu le amărască focul mocnit. da’ molda asta avea şi altă întrebuinţare. în ea se spălau morţii acelei bătături şi cu greu putea fi împrumutată, dar numai la rude... la câţiva morţi de parte bărbătească (condiţie obligatorie peste care nu se putea trece niam!) am participat şi eu înainte de clasa I. mă surprindea moliciunea lor şi parcă aşteptam de fiecare dată să zică ceva, să se mire şi ei cât de slăbiţi au ajuns. cineva, aşezat în spatele lui, îl ţinea pe mort de subsiori, să stea cât mai comod cufundat până la brâu în apă caldă. altcineva îl săpunea şi îl clătea cu apă turnată de sus. apoi urma bărbieritul fără de oglindă, cică dacă pui mortului oglinda în faţă, aduce mare necaz! stăteau morţii în pielea goală, cu bărbia în piept, fără iluzii, moi ca o părere despre moarte. şi nu spuneau nimic. le atârnau braţele de parcă n-ar fi prins niciodată nimic, nici la muncă, nici la horă, nici la dragoste. unghiile trebuiau îngropate sau aruncate în foc, toţi ţăranii au unghiile groase, să aibă cu ce să se prindă dimineaţa de viaţă. nu te apropii de ele decât cu foarfeca de oi. nu-mi venea să cred că aceia erau oamenii cu care vorbisem eu acu’ vreo două zile şi nici că muriseră fără să-mi spună ceva. mă uitam la ei şi nu semănau deloc. îmi venea să plâng doar când plecam, de faţă cu ei, niciodată. astăzi, aproape toţi morţii, pe care îi visez, înviază din diverse pricini până mă trezesc din vis. şi nu mi-e frică deloc. apoi venea Crăciunul şi se dădea în molda asta din nou carnea la sare.

cuprins
Rememorarea lungilor călătorii şi a pescuitului la copcă

Versurile ude din poeme textile au fost regăsite cu ţipăt de muze. marea, cam servilă, s-a învăluit peste umerii mei, ca o blană de animal feroce şi alb, nemaivăzut vreodată, chiar unic pentru cine ţine minte! şi trec aşa convins spre lumea cu nisip încins, călcând pe tot felul de vietăţi marine aşezate pe subt mine ca dalele castelului toamna, ca palele câmpului vara, ca poalele dealurilor sara când sunt scuturate de fete alergând înspre case. nimeni nu mai este ca mine în blocul acesta. în întreaga lume, nu ştiu, posibil să nu. braţele muzelor, cu muşchi sugeraţi ca nişte legături sufleteşti, se întind peste umerii mei mestecaţi de ape. destul de dulci, dar, totuşi, mai sărate. domnişoară, domnişoară, tu ai venit să regăseşti o vorbă. nici nu vrei să fugi, nici să vorbeşti ceva. străfulgerată de idei, ai cam căzut pe pat, fără poezie. pat de ape şi de frunze, pat de gheaţă şi de fân. ce mai conta? eu tot m-am speriat. înfăţişarea mea de eschimos venit în lumea ta pe jos, cu lupte în ochi şi arme de os, te-a doborât şi te retragi rănită. te tot retragi, dar până unde? rana tot se vede, patul e lipit de perete, camera e mică, blocul, destul de solid. şi dacă nici până la urmă nu vei dori să fii ajunsă, am să-ţi arăt de la fereastră lumea, cum vine timpul dintr-o parte peste ea. mereu în pendulare, exact ca nişte valuri cu amplitudini repetate, spumoase şi reci. mereu în urcare, mereu în coborâre, ca o pereche de obsedante testicule. poetice, se pare. un sunet bătrân adoarme pe noi când trec cu arcuşul pe corzile tale. şi-am să mă întorc în lume să-i trag un arcuş apăsat. pe bâzoi, mai ales.

cuprins
Poem fără oi, chinuirea şoarecelui

Dejugai la ea acas’ să-i transmit ce-i spuse mă-sa, din Tinoasa de la strâns. încherbai vreo două vorbe - dodii şi cioineli. şi băgai fuga de samă că ne-ngăduim. ea râde şi mai intră cu mine în vorbă: de-ale ei, vorbe muiereşti. fără cârcote! acuma, de! pân-acasă mai am pe linie în sus… motivaţie: lucrurile mari din viaţa asta se întâmplă în pat (naşterea, moartea, somnul, căsătoria…). şi-am dat târna într-o parte, curătoarea şi căpeţul şi am zis că n-ar fi rău s-o încutiţăsc o ţâră, să o scarpin între coarne, să îi umblu la nărav, s-o bodicăi la încheieturi, fără să mai preget. ea n-a-nţeles şi s-a lăsat pe cergă şi peste ea a tras velinţa. nici eu n-am înţeles şi am intrat acolo - ce aspru univers şi ce planete albe! pe ochii ei neştiutori - doi crăiţari pierduţi - mă vândui pân’ la amiaz’. zădărât la culme, eu uit că-n carnea mea mai dorm străbuni armâni ciobani, trecând uşor prin lume. dar nu mai uşor decât pasul oilor păscând! şi-avui o poftă să-strivesc şi tot ce nu strivesc să pot pătrunde. ea era-nmuiată ca dovleacu fiert pe care-n tuci îl mai încerci cu deştu’. şi, când dădu de fleica-nţepenită, strigă încet cu frigu morţii. atunci, în goana mare, în carnea mea au scârţâit osiile carelor, loitrele-au picat, răscoalele-au sărit, răsteiele s-au frânt şi a crăpat obada într-o groap-a lumii. câinii lătrau a hoţ şi măgarii au început să ragă a vale. mă arânesc uşor, civilizat. numai eu ştiu cât este de greu să înduri câteodată cultura. abia apuc să-i spui ce zise mă-sa, ea zice numai “da” şi “Doamne” câteodată. ce spirit pozitiv au oamenii la ţară! mănânc din ea ca dintr-o mămăligă - încet, încet să nu mă ard şi am suflări de moarte. legumesc cu ea în poală, cu degetele fripte. în plus: în cazanul de su’ pat a căzut un şoarece şi se sperie rău când se loveşte patul de perete. chircosâtă şi brodită încherbată şi jimbată o privesc ca pe-un aspect - diferenţă specifică a noţiunilor de bine, de frumos. în carnea mea ciobani se mai trezesc (şi la oraş) din când în când să cate după oi. şi când văd că nu mai sunt se lungesc la loc să mai aştepte.

cuprins
Vecinele

Cât am copilărit la ţară, una dintre întâmplările care mă fascina adesea şi mă umplea de bucurie contemplativă era cearta a două muieri. asta era una dintre cele mai mari plăceri ale mele. din asemenea experienţe sonore am învăţat multe taine, cum se domină adversarul, cum şi când trebuie să mimezi o destindere într-o polemică şi multe altele, plus încă o chestie ascunsă aparenţei: că femeile măritate sunt mai zemoase la ceartă, confortul auditiv al şcolăreştilor mele aşteptări era mângâiat cu un mai mare folos de către hârâitele alea de babe, decât de oricare alte întâmplări ale satului meu. asistam aproape fericit la asemenea inevitabile momente cu două gladiatoare verbale, care se înfruntau decisiv, de obicei cu mâinile în şolduri şi suflecate, fie peste gard, fie peste o arătură, fie de pe un deal pe altul. la scenografia din urmă, spectacolul mă încânta şi mai mult, luam imediat o pauză de la muncă, mă lăsam pe spate pe pământ, cu palmele sub cap, şi într-un zâmbet ascultam ecoul cum venea să-mi gâdile mintea. când mă întâlneam prin sat cu acele femei, mă uitam la ele foarte iscoditor ca să încerc a vedea cum de e cu putinţă, ca dintr-un trup atât de firav, să se înalţe, când cauza o cere, un astfel de glas maiestuos. motivele acestor strigături erau totdeauna diverse şi uneori fără mare importanţă. sunt nenumărate acele expresii, care îmi îndârjesc cu melancolie memoria. volumaşe întregi aş putea încherba cu unele din ele, dar încă nu ştiu sigur dacă ar interesa pe careva dintre domniile voastre. totuşi, dintr-o ştiinţifică atenţie faţă de căutătorii de sensuri, ţin neapărat să exemplific mai jos cum se desfăşura un astfel de moment studiat de mine cu destulă acribie la vremea respectivă. - mă, Stano, nu măi lăsa, mă, găinile la mine în grădină, că-mi ciugulesc plătăgelele şi-mi joacă şi toate straturile de răsad, iar dacă le dau la vreo două cu paru’ în cap, dăm în alte daravele! - ce vrei să le fac, mă, să le spui dimineaţa, de-acasă, pă un’e să umble? sunt găini şi nu-nţăleg... măi bine nu măi sta tu la drum cu toţ’ jimbaţii şi dă de fă-ţi gardu’ de nou ca să n-aibe pă un’e măi intra! - nu-nţăleg găinile..., hiri-a dracu să fii tu cu cine te-a căcat din cur astăzi şi mâne! io-i spui omeneşte ca să nu măi mă strice găinile ei şi ia, i-auz’ ce spune! că nu le poate zâce dimineaţa un’ să meargă! hiri-a dracu să fii tu! scroafo! şi beleujato! - ba fii tu a dracu, fă, că s-au dărâmat toate pe voi, n-aveţi de un’e bea nici apă rece! sunteţi nişte leşinături, băăă, nişte leşinături! vă uitaţi la trei plătăgele ca la oichii din cap! bă, fire-aţi ai dracu, vă bagă în foame două găini! vă mâncaţi de su’ unghii, băă, sărăciturilor! - firi-a dracu să fii tu de curvă, s-au pus pă tine şi cânii, făăă, fă! şi cânii, fă, s-au suit pă tine, toată tinereţa ai stat cu cracii-n sus pă slăvile cerului! ai fost harnică, fă, numa’ la coţăit şi la icnit! firi-a drrracu de boşită! las’ că-ţ’ azvârl’ io găinile ţapene peste gard! - păi nu le omori tu, mă?! ia-te cu mine la orgol’ că te procopsăsc io pă tine, îţ’ dau io ţâie după cap! - ia stai tu, fă, acolo, că vin io la tine să te otânjesc! fă, împuţât-o, io am fost muiere de casă, nu ca tine, fă, albie de porci! - he! dă-mă în judecată! ţă năcaz, fă, ţă năcaz că am fost frumoasă, nu ca tine slută, buhăită! fă, firi-a dracu, iote-acuma îmi salt fusta şi-ţi bat curu’! - bă, hoaşco, io am om, tu nu ai pe nimenea de curvă ce-ai fost! numa’ cin’ n-a vrut nu s-a suit pă tine! toţ’ haidamacii stătură su’ gardurile tele, trei sate de neveste te blăstămară, fă! - aşa am vrut io! n-ai ce-mi face acu’! nu mă poţ’ atinge! i-am ales pă sprânceană pă toţ’! mi-au muncit, fă, mi-au muncit, da’ nu mi-a convenit nici unul, am fost preţioasă, dichisâtă. tu te-ai luat cu cin’ s-a găsât pă drum!... firi-a dracu de orbeaţă! ţă năcaz pă mine, ţă năcaz! he! n-ai ce-mi face! tu ai fost sărăcitură de cân’ te-a căcat mumă-ta din cur! te-a înfiat Petria ca s-o ţâi, tu te-ai râs de ea şi ai băgat-o-ntr-o bujdulă, da’ nici ea nu fu proastă, sparsă testamentu’, fă, sparsă testamentu’! - iote-te, stăi tu, fă, să-ţ’ dau la cap! să-ţ’ dau io ţâie testament la cap! iote cum fac io acu’ ca Bumbu, de să duce pomina! mă, şi dau de te rătez! stăi tu, mă, să pun io mâna pe un retevei. - păi nu dai tu, fă?! păi nu dai tu? găsăsc io pă careva să te joace în picioare, scofâlcito! firi-a dracu de sărăcitură! - bă, bagaboanto! ai încăierat lumea şi-ai spart căşile oamenilor, târâturo, cu curvăsăria ta! făăă, o să te tragă dracii cu cleştii de buzăle de didijos, făăă, fă, auz’ tu?! - ce nevoie ai tu, fă? ce nevoie ai tu de mine?! - sunt datoare să îţi spui. că suntem vecine... - nici în iad n-aş vrea să fiu vecină cu tine, Buha lu’ Cacaşbearcă! - mă policreşti, mă, mă policreşti, ai?... bine, mă, bine că mă policreşti..., ai grijă de găinile tele. că iele nu-s vinovate! - am să am, mă, am să am... uite aşa se stingea domol discuţia, precum a şi început. duminica, la biserică, o auzeam pă una zâcând ăleilalte: iartă-mă, Stano, iartă-mă ca să mă pot griji. şi tare mă mai minunam de arhitectura asta umană...

cuprins
Poem cu puţin balans

Îmi car dragostea în spate ca un hamal într-un port doar al tău. pe alocuri rămâi impresionată de câtă putere posed... nu ştiu ce drum va lua încărcătura, nu am avut acces la foile tale de parcurs şi nici dacă e optim debitul de apă astăzi. eu mi-am făcut datoria. în plus, am apucat să scriu şi pe colet cuvântul “fragil”. ca un hamal îmi duc lumea în spate într-un port al tău, iar tangajul punţilor alunecoase, care pot să fie şi cele dintre noi, mă cam încurcă în acest demers existenţial. şi chiar se prelungeşte în tangajul vasului cu pânze şi ici-colea cu câte un motor. dacă eşti filosof, te poţi duce cu gândul să spui că toate se prelungesc în tangajul portului cu totul... îmi car dragostea în spate gândindu-mă la plată, tocmai acum, când lumea are atâtea nevoie de idealişti! nici măcar nu ştiu dacă tu mi-ai bifat pe ceva această cursă grea. dar uite cum, dintr-odată, ţi-a dispărut printr-o minune portul, pentru că tu, zâmbind, te-ai dezbrăcat în faţa mea de haine.

cuprins
Mejdina din cimitir

Cân’ mergeam la Corşor mă mai lua şi pe mine Măria cu ea la muncă s-o mai ajutorez, o aud şi acum, în calea plânsului, cum mă îmbărbăta: fuga, mamă, fuga cu mânuşiţele, învaţă să dai fuga, că nimenea nu s-a născut învăţat. lua demâncare în geac şi ulcioru’ cu apă şi mă ducea la locurile noastre din Creţu, din Tinoasa, din prunii de la Mieilă, din lunca Olteţului ori de oriunde altundeva şi-mi arăta mereu mejdinile. lăsa furca jos şi mă chema lângă ea prinzându-mă de mână. atunci o vedeam cum trage aer în piept ca şi cum s-ar fi pregătit pentru vreo măreţie oarecare şi rostea punând picioru’ al drept pe linia pe care trebuia s-o ţâu eu minte o sută de ani: “vez’ piscanu’ ăla? de-acoló şi pân’ la marginea pluţâlor, în părăul care duce-n Valea Strâmtă, e locu’ nost’ de lung, iar de lat ţâne din marginea ferigilor care crescură pe locu’ un’e fu conacu’ lu’ Băzăvan şi până-n malu’ ăla de pământ care se vede ca mormântu’, o fi fost făcut de tata. jumătatea din dial a locului e a noastră, jumătatea din vale este a lu’ Vasâlică, pă lat trebuie să treacă optzăci de capre. cască oichii, să nu uiţ’, da’ să nu te ţâi numa’ după maluri, ele să măi schimbă cu vremea, de la ponoare. tu să ţâi mereu de linia drumului lu’ Florescu, la cotu’ ăla e colţu’ pământului nost’. să nu te laşi dezorientat de nimenea! abia aşteaptă ăştia să vă ia pământu’, că zic toţ’ că voi n-aveţ’ capu’ bun, cică sunteţ’ d-ai cu carte la cap... atât aşteaptă, să nu trageţ’ pologu’ ori brazda la sâgur! bă, să fii cu sâmţ şi aprig. cân’ îţ’ ia careva brazda, să nu pregeţ’ să dai cu iel de pământ! bă, păi ăla îţ’ ia bucătura de la gura copiilor, plus ruşinea faţă de tata! cum v-o vedea că orbecăiţ’ p’in fân cu coasăle-n spinare, v-au şi întors, la anu’ care vine, pologu’ peste fânu’ vost’! nu să bagă tot în anu’ ăla, ăştia-s răbdători... pă urmă vin la voi la umbrare râzân’, cică să v-ajute să trageţ’ linia cu picioru’ p’in iarba a mare... să au de bine cu ai de la Primărie şi gata, v-au suflat într-o clipită metru’ din pământu’ tatii... şi tot aşa mereu!” apoi ne-ntorceam la furci printre tăuni şi futaci şi iar o auzeam: “fuga, mămicuţă, fuga cu mânuţele, că vine sara şi zbiara Munteana noastră neadăpată-n iesle.” Măriuţa mea s-a osândit douzăci de ani cu toate pământurile. după moartea lu’ Tătăică, a gustat pământul cu toată gura. asta este vitejia celor de acolo, luptă mereu cu mersu’ lumii şi cu vremea. niciodată nu cad, mâinile lor de pe piept le-aş săruta la fiecare înmormântare a noastră. bunica asta a mea, cu care am fost toată copilăria într-o competiţie, atunci cân’ trăgea să moară, l-a chemat pe năucu’ de tata şi i-a spus: “bă, Victore, iote ce rugăminte am io acu’ la voi..., mă, cân’ oi muri, n-o scoateţ’, mă, pă mama ori pă tata ca să mă-ngropaţ’. să mă puneţ’ la stânga ei, măi e cam o jumătate de metru rămas nefolosât ori şi mai bine până la potecuţă. dac-ai să intri vreo ţâră şi în groapa mamii, n-o fi foc, da’ să nu mă băgaţ’ în locu’ ei. să măi căştigăm jumătatea aia de metru! ş-aşa stă degeaba potecuţa, nu trece nimenea pe- acoló! nu vedeţ’ că o dată la zăce ani să face-nmormântare-n bătătura noastră?! de ce să ne scoatem afară mereu, unii pă alţii, ca proştii? bă, Victore, mamă, dacă tot mor io acu’, trebe, mă, să măi căştigăm cu trupu’ meu un loc!”

cuprins
Despre nu ştiu ce

Poezia ar putea să fie marginea de dincoace a gândurilor, tot aşa cum este marginea acestui somn lat pe care l-a aruncat Dumnezeu peste om cu scop de protecţie. nu ştiu cum te poţi împroprietări cu prezent. prea mult există trecutul în noi şi vrem mereu să-l depăşim... comică acrobaţie internă! cu viitorul este şi mai simplu pentru mintea noastră, îl aşteptăm doar pentru a-l supune. ce puternic e omul! ar putea să fie chiar un disconfort pentru timp. evenimentele acestea, feţele oamenilor, oraşul ca un mare iad plin cu teologi... să fie toate delirul cuiva? cele ce se vor putea schimba şi se văd, se vor schimba mai înainte în oameni. ca final banal, o pulbere mare de secvenţe luminoase va veni peste margini. viaţa a supt lumină, nu carnea respiră, lumina respiră, carnea nu există. poezia şi oamenii ar putea să fie marginea de dincoace, să vină poezia!

cuprins
Seară

Din fiecare cuvânt rămâne în urmă o vreme în care se duc să nu piară nişte oameni greoi, întrecuţi în alergare de moarte. şi atât de departe e timpul, şi-atât de aproape e marginea, imaginea lui! într-o ogradă a lumii, sub vie, ca o găină bătrână şi şchioapă se scaldă Bucureştiul în praf. amputând tăcerea bolnavă, tramvaiele trec cu luminile lor printre oamenii orbi. nici măcar nu ştiu dacă mai există vreo ţară în care să fie o grabă mai mare la uşi. în ambele sensuri… oriunde, din Dumnezeu, se rupe o femeie şi vine spre mine întrebându-mă-ncet ce drum să aleagă s-ajungă în locul ştiut. prin osul ei de fildeş se întinde prea mult întuneric ca eu să-mi mai ţin în deschidere ochiul, iar locuirea mea e mult mai ştiută, e mult mai aproape… târziu, alergând din cuvintele mele, o privesc în cadă îmbăindu-se goală precum destinul patriei în vieţile noastre. şi această imagine veche o port de copil - într-un miez de noapte am văzut-o pe baba Măriţa cum se îmbăia în balta cu stuf. i-am spus străbunicului meu şi mi-a povestit că în Balta lu’ Mitoi vin vrăjitoare mereu să se scalde în cumpăna nopţii cu dracu. iarna, C.A.P.-ul scoate de acolo bucăţi mari de gheaţă, pe care le îngroapă adânc învelite în paie să ţină până vara, să fie berea rece în căzile de fier. s-au dus acele târguri, şi acele bâlciuri, şi Ziua Minerului cu toţi micii şi muştarul ei. azi o văd numai pe această femeie şi imaginea ei atât de aproape, nimiceşte zâmbind competenţa mea în a trăi singurătăţile reci… mă duc mai aproape de genele ei întoarse şi blânde. şi astăzi, probabil, atât de cald a fost în sat, încât o fi văzut cineva căldura jucând pe luncile negre. eu am privit în oraşul acesta sufletele oamenilor cum jucau pe moartea încinsă. o seară lungă se întinde prin osul ei de fildeş, din fiecare cuvânt rămâne în urmă o vreme în care se duc să nu piară nişte oameni greoi, întrecuţi în alergare de moarte.

cuprins
Constatare

Mai înainte, când murea câte unu’ la mine în sat, se auzea fuga că s-a dus şi cei dintâi care alergau să-l vadă eram noi, copiii. îi găseam aproape pe toţi că treceau “dincolo” cam în aceeaşi poziţie - întinşi pe spate în pat, cu o palmă sub cap şi picior peste picior…

cuprins
Despre fericire
lui Ion Pogorilovschi, cel mai important interpret al lui Brâncuşi din lume

În Gorj a fost un moş foarte îndrăgostit de moşia lui. în toate lucrurile pe care le-a meşterit cu palmele sunt forme ca şi cum timpul ar trebui să cadă peste ele în diverse căderi, aşa s-ar cădea să se poarte cu ele. ochii oamenilor, în care încă va mai exista dragoste le încălzesc precum lumânările încălzesc icoanele, sufletele, gândurile, palmele. eu atât am învăţat privindu-le - să devin mai tandru. moşul acesta a salvat de la moarte un oraş întreg, un târg de vite. aici el s-a gândit la sufletele celor care au murit ajutaţi de ape să se apere. aceste suflete, se zice pe la el, prin sat, vin şi colindă acasă timp de şase săptămâni. poate vor să vadă ce rămâne în urmă, purtarea, rânduiala. poate numai morţii românilor obişnuiesc aşa. pe masă trebuie să se pună un pahar cu apă, niscaiva mâncare şi mai multă dragoste, după care ei se eliberează înspre Dumnezeu. la noi biserica e înaintea infinitului, îl premerge. moşul acesta ştia că singura fiinţă împotriva naturii e omul, iar unica şansă de împăcare este credinţa moşilor săi îndrăgostiţi până peste cap de moşia lor. lângă Brâncuşi există multă, multă natură.

cuprins
De Dragobete

Cu ochii urmărind înspre ocean un ţipăt, îmi vine să cad de sus ca o pasăre. cratiţa asta, pe care au numit-o unii infinit şi-n care-au pus să fiarbă toate gândurile lumii, aş putea să o umplu, dintr-o singură suflare, cu sufletul de om, dar ce sens are, fată, să fac lucruri cărora nu le găsesc importanţa? mai văd şi eu câteodată cum vine câte cineva la această oală, pune ingrediente de tot felul şi apoi ridică spuma cu o strecurătoare, dar nu zic nimic. hei-hei..., Anuţa mea, se dărâmă biserica noastră la care zidim numai cu carnea! voinţa ta, voinţa ţi-aş zidi-o şi ai putea să-mi strigi câte şi mai câte! să te strângă timpul meu precum mă strâng pe mine lucrurile pe care nu le-ai înţeles. voi, Anuţelor, la fiecare sfârşit de întindere de mână puteţi să aflaţi un bărbat. sunteţi puternice, într-adevăr... pentru noi e ceva mai greu cu dispoziţia asta, trebuie să dovedim mereu buna noastră credinţă (de parcă are rost). la capătul întinderilor noastre de tot felul, câteodată, nu este nimic. dar şi când este, este numai cine vrem noi să fie! mai am şi o vagă bănuială, cum că toţi am fi fost pregătiţi să ne facă fratele nostru, pământul, acelaşi fel de mâncare, fără discriminare. şi-mi vine să râd, dar eşti tu prin preajmă şi nu-ţi place să mă vezi fericit.

cuprins
Prin noaptea asta albă

Prin noaptea asta albă ca un praf politicienii umblă în haite negre şi prelungi. eu am să mai trec înalt printre voi cu pomeţii plini de sclipici poetic. femei singure coboară pe străzi înspre margini şi vor fericire. fără să ştie de ce. văd lumea arzând şi poezia pieptănându-se trist. au îmbătrânit arborii oraşului printre lucrurile noi, strălucitoare. rădăcinile au ieşit afară din asfaltul care a crescut până dincolo de genunchii zidăriilor. casele vechi şi oamenii vechi au devenit mai mici. oraşul s-a turtit. arta a devenit forma de protest a handicapaţilor, alteori noua artă turteşte oraşul. să rezişti, să înţelegi, să nu faci nimic - acestea sunt marile gesturi din lumea bătută în cap de timp, de curente şi de ăştia toţi care umblă prin praf.

cuprins
De copilărie şi de altceva

Dintre toţi copiii care treceau pe linie în jos după pâinea dată la raţie cu trei lei cincizeci, eu eram cel mai bine îmbrăcat, singurul fără fraţi şi singurul de la oraş. ghetuţele mele nu erau purtate, doar jupuite pe bombeuri de la sanie, pentru că mă dădeam numai pe burtă. în fiecare dimineaţă le ungeam cu untură de curcă, iar când am crescut mai mare am inventat ghetele îmbrăcate în ciorapi de lână. văd mereu uliţa acelui sat sprijinită pe maluri de zăpadă, pe râsete, jocuri şi ursoane colorate. în alte anotimpuri mă lua cu carul dimineaţa străbunicul meu şi mă cobora peste răscol între baniţe şi pături. abia mă ţineam de loitrele reci şi mi se loveau genunchii de lanţuri care tot îmi cădeau pe picioare de la hurducături. orei patru i se spunea acolo “dimineaţa”, iar când treceam pădurea pe la cinci, mă uitam în sus la crengile scuturate brusc de păsări şi o roată dintre stele îmi tot venea pe faţă de câte ori se scufunda în nămol o alta de la car. îmi plăcea mult să privesc obezile roţilor, duceau cu ele tot felul de frunze lipite, pământ şi nişte mirări ale mele. între spiţe lăsam mereu să alunece o joardă de salcie, joardă care se rupea treptat până lângă mâna mea. niciodată nu îmi era frică în pădure şi cu o mare dragoste aşteptam fiecare mişcare. treceam Dealul Corşorului spre Roşia după azotat iar bolţile de crengi erau atunci atât de frumoase! băgam mâna în saci şi aruncam în urma mea din timp în timp câte un pumn de boabe pentru cine-o fi să le găsească. aşa mă gândeam eu că e bine, sau o fi fost vreo reminiscenţă de la Dumbrava Minunată. nu ştiu. ridicat în picioare atingeam cu mâna crengile de mesteacăn şi frunzele lui se puteau mânca până la Armindeni. şi mai luau şi vitele din timp în timp. spinările lor vinete tăiau întunericul şi atât aveam de făcut: să lovesc în răstimpuri pulpele lor, când nu voiau să se îndemne la drum, iar când încărcătura era grea şi drumul desfundat pe Gropan, săream între ele şi o otânceam pe a mai bătrână, a mai bătrână tot timpul trebuia să tragă mai bine. aveam o boată cu cioiuri pe care o luam după mine cu multă mândrie. cu ea aruncam după mere, cu ea mă apăram de câini, cu ea retezam conflictualele şi înaltele fire de iarbă, în ea mă rezemam când mai stăteam şi eu de vorbă cu ai mari. aveam în boata aia o încredere oarbă! şi acum îmi vine s-o mai port pe srăzi, prin saloane literare, pe la instituţii, pe unde mai umblu eu acu’ până mă întorc acasă. atâtea cuvinte se înghesuie să fie citite de voi şi nu ştiţi prin câte întâmplări au trecut pentru odihna asta de sub ochii voştri, ce goluri sunt ele în spiritul celui ce a scris! şi mâini disperate agăţate cu sânge de viaţa ta, a celui ce eşti acum acolo să duci mai departe lumea şi vorbele ei. dacă ai venit de departe, nu te poţi îndepărta prea mult, de aproape dacă eşti, vei fi la fel de singur. numai tu cu oamenii! află întâi câtă frică de liniştea mare e cuvântul lăsat să fie rostit. copil m-a fascinat fântâna cu cumpănă. lemnul bătrân şi lat la îmbinare, ornamentat cu fiare, despre care n-am ştiut niciodată de la ce veneau, ce fuseseră ele înainte de a fi greutăţi. imaginea aceea era un înţeles prins strâns în verigile de fier, care strângeau lemnul să nu fie furat de timp. cuvântul rostit nu se mai bazează pe sine, ci numai pe ce va urma, la fel ca vieţile celor care au lăsat cuvintele cu cumpănă. nu vreau reduceri la preţuri, nici oferte speciale, nu vreau statistici jucăuşe, nici asistenţă socială, iar de la voi, când îmi iau liber, nu vreau televizor cu cristale lichide, nici ieşire la mare, pot să am fereastra lipită de zid, nici metal la ferestre, e rău prevestitor, nici lanţuri de aur la gât, nici cămăşi creponate cu care se şterge modernitatea pe faţă. doar tigăi de teflon şi linguri de lemn, fără căni cu înscrisuri tembele. să se ia aminte, când plouă la sat, găinile şi curcile stau pe sub pătul şi par foarte modeste, numai pământul rămâne afară să-şi domolească praful.

cuprins
Neica Pătru

Mult l-am mai iubit pe Tătăică! vreau din toată inima să exist şi eu pe Lumea-laltă, ca să ne-ntâlnim... nicăierea nu pleca fără mine, o dată, neavând ce face, a trebuit să mă ia la ibovnică, la una, peste părău, cu casa p-o dungă de prăpastie. mi-a spus să-l aştept că intră “să vadă dacă asta are de pus”, dar eu m-am urcat într-un nuc din dreptul ferestruicii. mă ducea mereu la muncă la câmp, iar acolo, acestei ocupaţii i se spunea alergătură. tăinuiam amândoi până când eu cădeam lemn pă lat. numai cu el vroiam să adorm, uite-aşa, culcuşit la pieptul lui, cu nasu’ în păr! când fusese tânăr şi se ţinea de hore, trăgea mereu cu pistolu’ în puterile nopţii. bineînţeles, numai în aer... din războiul al mic s-a întors cu desagii doldora de arme. pe unde a fost le-a cam brodit şi, după cum a văzut el că decurg treburile, a venit cu ţăvile-n spinare, că nu strică să-ţi ia careva frica. desurda! tot i-au colectivizat pământu’! l-au plimbat vreo două zile pe la Drăgăşani c-o maşină neagră, legat la ochi tot drumu’ c-o broboadă neagră. numai el ştie câtă bătaie a mâncat atunci şi nici apă n-o fi avut la el... crezi tu că apucase să treacă pe la Ţuţur? indiferent cât de greu i-o fi fost, s-a târguit necontin în timpu’ ăsta, cică sărea sângele din el ca din cocoş, dar n-a însămnat alor din comitet până cân’ n-au acceptat ei s-o lase pe fie-sa cu alde cinci pogoane răsâpite. avea şi-o vorbă: oricucine te-ai ducéa, trebe să ai o rezervă... când s-a-ntors din călătorie, a intrat pe poartă decusara cu ochii vineţi în cap şi le-a spus bucuros: bă, rămăsărăm cu pământ! las’, că-l luăm noi îndărăt pe tot! au mai venit ăia şi-n coace, prin anii ’60, şi-l întrebau cam în glumă: - mă, neică Petre, da’ arme, mai ai? el ridica din umeri dezamăgit de întrebare, îşi lăsa colţurile gurii-n jos şi le răspundea serios: - de un’e arme, mă? - las’ că ştim noi... - ştiţi pe iavu! nu te puteai pune cu ăştia, aveau declaraţâi... aşa că a trebuit să mai şi predea. în război a căzut în lagări, la ruşi, după bătălia de la Sevastopol. a reuşit să evadeze şi patru săptămâni a mers pitit, numai pe albii de râuri, numa’ noaptea, orientându-se pe stele. de mâncat - numai rădăcini şi rămurele de copaci. pe urmă a furat un cal dintr-un obor. le cunoştea rangul şi suflarea, de copil ştia să-i încerce, c-avusese cai de-acasă, iar în Armata Română îl puseseră căprar peste grajduri. de arme făcuse rost dintr-un depozit rusesc, dar nu propriu-zis din depozit, ci iote cum, de la ai de-l păzeau. ştia o ţârică ruseşte, bulendrele de pe el îl avantajau şi a făcut pe mutu’, că tot n-avea nici un act... aşa l-au luat ăia de slugă, pe nişte demâncare. într-o noapte, le-a umflat puşcoacele toate, că de..., s-a trezât măi devreme, şi pe ci ţi-e drumu’! cum a făcut, cum n-a făcut, dar, uite, s-a întâmplat de la destin că şi poza de pe cruce e făcută tot după una c-un pistol în mână. mie, de la al bătrân, mi-a rămas sigur un spătar roşu de lână şi un pumnar de oţel, făcut de gata la o fabrică din Bucureşti, între războaie. şi azi i se mai vede ştanţa. mâna mea în el este atât de mică, încât pumnarul parc-ar fi rămas din altă lume. la nevoie, am mai dat şi eu cu el, dar numa’ nu grijă, că trece prin tiugă dacă dai cu inimă, cu vârţ. acum, mai toţi de pe la ţară, mai ales rudele, mă suspectează că eu aş avea armele alea. mereu cată cu oichii pe hainele mele să vadă vreo boldoaşă! şi mai mereu li se pare că văd, dar nu-ndrăzneşte unu’ să îmi spună! chiar mă pizmuiesc pentru armele acelea vechi, cică nu se putea să moară şi să le lase neica Pătru îngropate... în context, eu nu-nţeleg un lucru, de ce ar trebui să am eu armele lui?! dar persoana mea are şi alte reprezentări prin sat, nu numai aceasta. acu’ vreo doi ani, urcam pe linie spre casa noastră şi o babă mai de din vale de noi le-a strigat şoptit pe bătătură ălorlalţi din casă: băă, daţ’ fuga de vă gătiţ’ că veni iar autoru’! Tătăică avea inimă de om, nu glumă! odată, după foametea din ’47, jumătate din ceata de haiduci căzuse prinsă de jendari. printre ei, şi cumnatu-său, Filíp Vâlceanu, fratele al mic al Mitrei. peste Olteţ, la ei acas’, prăpăd! Tătăică n-a pregetat deloc, s-a dus la popa Daliescu, i-a explicat prieteneşte situaţia şi s-au pornit amândoi la raion, că acolo erau legaţi haiducii, cu juguri de gât. al bătrân a plecat de acasă să-l scoată pe Filip şi, nu ştiu cum, s-a întors cu toţi handără după el. ce-a fost acolo, cum a decurs întâmplarea, cu popa Daliescu după el, am să spun în altă parte, că prea se lungeşte degeaba poemul. şi nici răbdare nu se mai găseşte! numai cinci ani şi ceva aveam şi îmi făcuse al bătrân toate uneltele de muncă, în miniatură, pe măsura mea. ca să putem vorbi! tot timpu’ mă făcea să cred că aportu’ meu la vreo alergătură este consistent! când punea oameni la coasă, îi număra cu voce tare, cu mine cu tot, iar de coasă îmi zicea că-i mică doar pentru că n-aş avea îndemânare cu a mare. dar şi aşa, cu aia mică, eu aş putea să dau mai fuga, decât dau ei cu ale mari... multe lucruri am aflat de la el, fel de fel de treburi, câte şi mai câte! altădată, m-a luat lângă umărul lui, sub o tufă mejdinaşă, a scos o prună din sân (că acolo ţânea mai mereu câte ceva de îmbucat), a desfăcut-o în două cu deştele-ale mari şi a zis: - uite ici cum e cu pruna asta! aşa e şi lumea. ăsta-i sâmburele şi e ca pământu’ pe care stăm noi. în el este miezu’ din care dă roadă în sus. apoi urmează miezu’ prunei care-i mai zemos şi mai dulceag. ăsta se mănâncă... asta-i lumea propriu-zâsă, asta la care ne uităm şi o vedem. peste miez vine pieliţa asta vânătă, care e cum e şi cerul. abia dincolo de asta este Dumnezău. dar nu-L poţi vedea, pentru că noi suntem aici, în mijlocu’ miezului! (punea degetu’ al strâmb şi-mi arăta exact unde suntem noi.) şi d’ ici, din miezu’ prunei, nu poţi vedea nimic din ce este dincolo, din cauza pieliţei ăsteia... înţălegi ceva? - ăhă! răspundeam surprins şi cam mirat de cât e de uşor şi la-ndemână înţelesul. de atunci nici nu m-am mai gândit vreo dată să-L văd pe Dumnezeu. aşa m-a scăpat străbunicul meu de marea dilemă a intelectualului. şi mi-a mai rămas ceva: în Oltenia, nu-i spun Domnule zeu, ci Domnule zău, ca să fie mai siguri. parcă şi prunele mi-au plăcut mai mult după aia, dar nu coapte de tot... o ţâră mai verzi. cam cum sunt pe poale, pe la Sfânta Mărie a mare, când e vremea mai înaintată. omul ăsta colinda pădurile cu mine şi, uneori, când ştia numai el, se prefăcea că fuge. să vadă cum mă comport, dacă ştiu să ascult infernul provocat de o mişcare. apoi căutam vizuini şi tot felul de găuri, pe care eu trebuia să le deosebesc şi să le clasific. başca interpretarea! - de ce sunt acolo şi nu în altă parte. eu, de la mine, decât gaura de greier ştiam care este. se găsea tot timpu’ în iarba a scurtă, pe lângă câte un mal, cam jucată la intrare, semn că greierele, de felul lui, se urdina cam mult pe uşă. în hodina de amiază, îmi plăcea să mă joc la câte o gaură de asta, de greier. stăteam acolo cu capul în jos şi studiam atent reacţia la diverse excitaţii ale mele: dacă iese, dacă nu iese, şi, dacă iese, în ce fel iese... ca să iasă sigur trebuia să bagi un pai şi să zgândări locul. şi greierele ieşea una-două, cu antenele tremurând şi foarte vioi. se mirau ai de-i aveam la muncă de consecvenţa mea şi-l întrebau pe al bătrân: - mă, neică Petre, ce tot mogoroşeşte-al dumitale,-al mic acolo şa? - nu ştiu io care-i socoteala lui, da’ las’ că-i bine să înveţe să cate la găurele. apoi râdeau toţi. mie mi se cam părea că râdeau de mine, dar nu aveam ce face. atunci nu ştiam decât de găurelele de greier, de şerpi, de raci, de viespi, şi tare bine mai era! altădată, auz’ cómedie, mi-a explicat de unde a venit la noi cuvântul “pulă”. că la celălalt, echivalentul lui, e mult mai simplă explicaţia. se oferise el să-mi spună, auzindu-mă odată înjurând. ştia că eram pornit să aflu cât mai multe lucruri şi m-a abordat. eu râdeam să mor! mai că mă tăvăleam pe jos de râs. a aşteptat la umbră pân-a trecut starea improprie şi-a-nceput digresiunea c-un aer domol: - măi, mieluţ, hai să-ţi spun şi taina asta! ţâi minte când ţi-am zis cum au făcut romanii cu dacii noştri de pe cia? - da. - după ce le-au dat bine la cap, pe ăi de au mai rămas i-au cam luat la armată. zeci de ani făceau serviciu, care încotro, prin colţurile lumii. până li se pierdeau şi oasele! romanii ăştia care au rămas pe ci cu tocmeală ori fără, ăştia le-au învăţat pe muierile dace limba lor cea latinească. şi trebuiau să se împreuneze cumva ca să meargă lumea de pe cia mai departe. în latinească, la găină, la orătenie, i se spune cu un cuvânt apropiat de cuvântul nostru, dezbătut acu’ - “pulli”. muierile dace, cum era şi rostul, au învăţat întâi cum să cheme halele pe bătătură, cum se denumesc principalele activităţi, că doară ce înveţ’, mai dinainte, dintr-o limbă străină? - lucrurile de bază, de care te foloseşti cel mai mult în viaţa de toate cele. iar noaptea, când se dezbrăcau romanii, femeile dace, care erau foarte drăgăstoase, cam râdeau de ei, până s-au învăţat cu socoteala mică. în comparaţie cu dacii, ăştia aveau puţele de orăşeni... îi alintau femeile cu “puişor-puişor”, adică, taman, cu acel cuvânt pe care îl învăţaseră de la ei - pulli. n-avea nici un rost să i se spună mereu, cât o fi neamu’ ăsta, pulli! până la urmă s-o fi găsit vreunul mai ghiolban de a simplificat rostirea şi i-a spus aşa cum ştii şi tu. în nici o limbă soră cu a noastră nu se mai spune la fel. dar aici aşa i-a rămas numele! nu vez’ că şi la a muierii i se mai zice “păsărică”, pentru compensaţâie? dar numele ei de bază a rămas din limba dacă, tocmai pentru că nu erau prea mari deosebiri. aşa că, ori mitutică, ori mai mare, la a muierii i se spune la fel...

cuprins